Naivități

În dimineața asta răcoroasă
am să te văd pentru prima oară.
Golașă,
fragilă,
cu zâmbet de copilă,
ai să-mi spui povestea lui odată,
și-ai să-mi descrii cu lux de amănunte
cât de frumoasă ar fi fost viața noastră
de ne-am fi cunoscut cu o secundă mai devreme...
Iar eu o să tac
privind în gol cum Timpul,
Căpcăunul,
mi-a mai înfulecat o viață,
și m-a aruncat
în groapa de la capătul pământului,
dezvelindu-și colții găunoși în care stă înfășurat
chipul tău nevinovat.

Banalități cotidiene

Cine s-ar fi gândit că viața, așa-zisa realitate, e cea mai spectaculoasă și fascinantă pățanie pe care o vom experimenta. Încă de mici ni se alimentează o fantezie, cum că dincolo de realitate există un tărâm fascinant, plin de lucruri învăluite în mister, de cauzalități iraționale, provocatoare de trăiri mistice...Suntem învățați să negăm realitatea, să ne cultivăm nevrozele și să tânjim după o stare feerică numită fericire, în care fiecare-și proiectează cele mai intangibile fantezii. Și-apoi, la un moment dat, începe călătoria. Ni se alimentează dorințele, devenim obsedați și frustrați, pentru că nimic nu se concretizează. Orbităm în jurul  unui rai imaginar pe care nu-l putem atinge în timpul vieții, și asta ne face și mai nefericiți.

Aniversară

Anul ăsta o să fac timpul să dureze mai mult. O să-mi devorez ultimele rămășițe de așa-zisă demnitate, abandonându-mă în mâinile părților pe care le-am conservat cu atâta migală în toți acești ani. Anul ăsta or să-mi  crească mai multe crengi. N-o să le mai tai din rațiuni de estetică, pentru că mi-am dat seama de perenitatea construcțiilor fundamentate pe îndoială.
Și-o să fiu mai atent cu piticii mei. Mă vizitează deseori, plângându-mi-se de tot felul de probleme ce mi se par atât de insignifiante în comparație cu dramele mele colosale...
Moartea e o glumă pe lângă durerea mea de ceafă. Când îmi vine să mă piș, simt cutremurele ucigătoare drept o boare de vară ce mișcă frunzele plictisite. Și mă mai gândesc așa, cu nostalgie, că fără mine ca stâlp de rezistență, Universul s-ar prăbuși în sine însuși și-ar redeveni un punct. Drept pentru care nu uit niciodată să-mi mulțumesc în fiecare dimineață pentru faptul că exist!

Felicitare funebră

Se învârte prin cercuri concentrice
un suflet rătăcit...și răcit.
Cu lacrimi în aripi atinge noroiul
Cu gânduri de moarte își scuipă puroiul
pe dinți ascuțiți și zâmbete false
pe scări fără trepte
pe oameni cu roiuri
de fluturi borâți... de însuși Satana
ce stă ca stana
cu burta la soare
cu umbra călare
pe umărul stâng
pe mâna cea dreaptă,
uscată,
creată
de porcii
cu aripi, cu lacrimi, cu puf...

Nonsensuri

Mă uitam zilele trecute pe geam și-mi tot veneau în minte imagini aleatorii, cumva umplute de un grotesc grobian, grosolan și golănesc, așa. Cu toate acestea, soarele era acolo, uitându-se la mine tâmp, rânjindu-mi cu aceeași indiferență cu care, odată, îl biciuiam și eu. Și mi-am dat seama atunci, fix în clipa aceea, de faptul că noi suntem ca niște sateliți. Există o cauzalitate , o atracție ce depășește gravitația, o atracție universală între tot ceea ce există și domină, între tot ceea ce fascinează și sperie în același timp. Noi gravităm tot timpul, prea puțin în jurul nostru.
Orbitele noastre ajung de multe ori să ne orbească. Și nu-i vorba de sensuri ascunse, sau de lucruri abstracte. Ci doar de o evidentă înțelegere a unor lucruri pe care pur și simplu nu vrem să le acceptăm. Ele există, totul există, la fel cum nimicul poate fi măsurat prin galactica unitate de măsură numit nimic-mai-mic. Un nimic poate conține mai mulți nimici mai mici, sau mai puțini, funcție de cât de adaptabil e vitregiilor exterioare.

Epoca Magna, și altele

Spuneam la un moment dat că mi-ar fi plăcut să existe mai multă pace în lume. Aveau și hipioții vorbele lor înțelepte, ca orice popor autentic. Se pare însă că pentru a ajunge în acel stadiu, trebuiesc luate niște decizii destul de precare cu privire la colivia în care ne ducem zilnica existență monotonă. La un moment dat, ne obișnuim cu gratiile, drept pentru care ne permitem să sărim peste așa-zisul bun simț, cunoscând perfect gradul de rezistență al barelor metalice. Culmea e că de multe ori, acestea își schimbă brusc poziționarea, și ne trezim la un moment dat cu mult dincolo de ceea ce credeam că suntem în stare să suportăm.