Magowanin

Nu știu cum se numește

2012-02-10T15:02:00.000+02:00

Sunt multe lucruri de care e bine să te ferești în lumea asta. Dar poate unul din cele mai periculoase e Omul Spân...De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, despre ăsta a scris Creangă, destul de mult. Ba chiar a făurit o ditamai povestioară, așa că ar fi mai bine să găsesc un alt subiect...
Ce-ar fi dacă am porni o discuție despre Obsedatul de Creație? Nebunia Artistului Creator de Artă? Infatuatul Nebun, invidios pe Dumnezeu, care e liber să facă ce-i poftește pofta? Stai că n-am avut o exprimare prea clară: Dumnezeu e cel liber, artistul e doar un frustrat mâncat și tăiat în chirurgicale bucățele de suflet de tot felul de amărăciuni, complexe și , colac peste pupăza lui Nică, mai e și sclav la interminabila curte a minții.
Probabil ăsta e unul din blestemele cele mai crunte cu care se pricopsește omul la naștere: o minte prea puternică.
Un copil inteligent e, prin definiție, nefericit. Singurul său avantaj e chiar îngerul păzitor, acel ciclu de șapte ani în care nimeni și nimic nu se poate atinge de sufletul lui. Oricât de agilă i-ar fi mintea, oricât de lucid ar fi în acea perioadă, se poate oricând dedubla, detașa de tot, întorcându-se în liniștitul plan ludic. Nu mă înțelegeți greșit, asta nu-i o scăpare, nu-i eliberare, nu rezolvă nimic. E doar o liniște înainte unei vijelii distrugătoare.
Copilul cu mintea aprigă vede de mic ce se întâmplă în lume. Vede disperarea oamenilor, nebunia și inconștiența cu care se creează monștri, și-și dă imediat seama de iminenta confruntare cu o entitate care-i cu mult peste capacitățile lui e apărare.
După cei șapte ani urmează calvarul, răzvrătirea, nebunia încolțește și începe să-i iasă pe nas, gură, ochi, urechi mâini și picioare. E plină de spini, murdară, neîndurătoare, sfâșie carnea, nu are nici o limită, nici un principiu...N-o să vedeți niciodată vreun artist sănătos la „cap”. Nu există așa ceva.
Din această luptă cu rațiunea, cu prea multă informație, se naște EA, gingașa și plăpânda Artă. Toată lumea o ocrotește, o admiră, pe ascuns o invidiază. Pentru că Arta e, în aparență, mult mai liberă decât omul. E și polimorfă, e și profundă, e în armonie cu Natura și, mai presus de toate, poate călători prin orice tărâm, fie el fizic sau spiritual. Poate ajunge chiar și în locuri ce nu există. Creatorul, cum spuneam la început, e atotputernic atunci când vine vorba de propria creație.
Însă marea greșeală pe care o facem noi, oamenii, e tocmai faptul că suntem defazați. Ne luptăm atât de mult cu rațiunea, că nici nu ne dăm seama când se retrage discret și ne lasă singuri. Ajungem să ne dăm cu capul de pereți, să plângem până secăm izvoare întregi de lacrimi. Ne inventăm la rândul nostru monștri și himere grobiene, ne găsim justificări, ipoteze...ajungem atât de adânc în această fantasmagorică și deșănțată creație încât nici nu mai conștientizăm c-ar mai exista ceva în jurul nostru. Infatuarea, cultivarea egoului, minciuna, toate ajung pe umerii copiilor.
Noi de fapt nu creștem niciodată, tot copii rămânem. Suntem, așa, ca un punct, fără masă, fără dimensiune, în jurul căruia se dezvoltă o megalitică și copleșitoare construcție..Crește din punct, Infinitul. Își desface părul lung, albastru, și-ncepe să dea năuc din mâini. Îi cad mâinile în Soare, dar lui nu-i pasă:
- O să-mi crească altele, își zice, mereu se întâmplă așa...
Problema e că nu există nici un infinit, nici un soare. Existăm noi, cu problemele și complexele noastre. Și-atunci când greșim, când ne revărsăm furia și frustrarea pe vreun suflet nevinovat cu care ne întâlnim întâmplător, știm ce facem. N-avem scuze.
Cu toate astea, suntem atât de proști încât niciodată nu alegem altceva. Repetăm o greșeală de o mie de ori, o mie de vieți. Bineînțeles, la un moment dat începi să te întrebi al cui e sângele de pe mâini, de pe cămașă?
Ți-aprinzi o țigară, tragi adânc fumul în piept, și-ți zici:
- Lasă, data viitoare o să reușesc...

9 februarie 2012, Max 18:51

Poveste de adormit mintea

2012-02-09T11:59:00.000+02:00

Necunoscute și nebănuite sunt căile vieții, iar întâmplarea e doar un joc hazliu al neprevăzutului visător. Toate se leagă într-o diafană compoziție de culori ludice și pline de viață.
Oamenii, la început, nu aveau gură. Ei se hrăneau cu aer, de unde și nasurile foarte dezvoltate, însă complet insensibile. Nu aveau miros pentru că încă nu erau stăpâni pe propriile trupuri, iar simțurile le-ar fi îngreunat obișnuința cu dimensiunea carnală proaspăt descoperită. Ochii le erau negri, astfel încât să fie capabili să absoarbă lumina, hrana lor obișnuită pe timp de zi. De fapt, cuvântul hrană e destul de nepotrivit în contextul curent. Era mai mult vorba despre un factor de stabilitate, o componentă constantă, exterioară, un temporizator dacă vrei...

Trecând de stadiul telepatic, oamenii au început să studieze împreună cu natura. Au învățat de la dânsa conceptul de cauzalitate, de interdependență, de coerență și armonie, lucruri esențiale pentru orice nou venit în sânul ei.Timpul era în continuare un concept prea abstract pentru noii născuți.
Conștiința a apărut mai târziu, după ce toate etapele fundamentale au fost parcurse și încununate de frumusețea succesului. În momentul în care Omul și-a definitivat conștiința, a ajuns la primul impas existențial: coerența celor două planuri (material-spiritual) îl împiedica să evolueze.
Începuseră deja să apară aripile și în scurt timp, urmau să se transforme în frumoase proiecții angelice materiale, confruntate însă cu aceeași problemă ca și frații lor astrali: Perfecțiunea.
Atunci omenirea a făcut poate cea mai grea alegere posibilă: uitarea. Ruperea aparentă de planul divin, de armonie, de evidenta frumusețe a planului dumnezeiesc. Și a ales ca mecanism de legătură, singurătatea. Singura opțiune viabilă în ceea ce privește desăvârșirea materialistă...[...]

Undeva prin ianuarie 2012

Marele Masturbator

2012-02-08T16:11:00.000+02:00

Ritualuri nebănuite și întâmplător descoperite, devin surse ermite de înțelepciune trecătoare. Te trezești deodată în transă, timpul înghețând în jurul tău, transformându-se în praf și cenușă...
Viața e un paradox! Asta-i! Ăsta e motivul pentru care n-avem nici o clipă de liniște, pentru care parcă suntem o sfoară pe care o gloată de personaje, de fapt două, trag cu sălbăticie de noi. Pe de o parte avem latura negativă cu depresii, răutate, egoism, perversitate, primitivism brutal și dureros. Pe de altă parte, latura pozitivă ne bagă într-o beție de beatitudine, de creativitate, de control și putere. Însă nici aici nu suntem în largul nostru, pentru că e prea frumos, prea bine, prea multă armonie. Și-avem noi un instinct, care ne spune că unele lucruri sunt prea bune pentru a fi adevărate. Așa este. E prea frumos...

Nu vreau să intru în prea mult în detalii, pentru că fiecare trebuie să aibă o simbolică și minimală contribuție la procesarea acestei informații.
Ideea e că amândouă sunt extreme, deci uneori se confundă. În toată depresia, avem o așa putere încât îi tragem și pe cei din jur după noi. În toată armonia, prejudecățile și egoismul iau proporții megalitice, și ne transformă în niște mici dictator, Mari Inchizitori. Marele Masturbator probabil tot de-aici provine...
Paradoxul? Suntem amândouă în același timp. Asta nu poate înțelege mintea. Ea funcționează pe baza unor reguli, e un automat, finit sau infinit, determinist sau nedeterminist. Nu mai contează. Suntem bipolari.
La mijloc? Acolo e Dumnezeu.
Ce putem face?
Destul de puține. Una la mână, putem fi conștienți. Putem fi observatori. Doi la mână? Mai multă responsabilitate și acțiuni asumate. Autocritică, autoexplorare intimă, tăcută, izolată. Apoi distrusă. Ne schimbăm o dată cu timpul. Nu știm exact unde suntem, nu avem prea multe repere...doar conștiință.

6 februarie 2012, Max

Notă către sine

2012-02-07T17:18:00.000+02:00

Încearcă să fii mai discret, mai criptic, mai puțin evident. Încearcă și un pahar de sinceritate...Nu știi niciodată dacă o să descoperi o nouă băutură preferată...
Sunt concurențial, egoist, autosuficient, superficial până peste poate, leneș, mincinos, demagog, hermafrodit... cuvinte goale, fără sens . E ușor să plescăiești niște substantive, atribute, verbe-n vânt... Ăsta e și motoul blogului meu: Vorbe în Vânt.

Ziceam aseară:
”Notă către sine 3:
Când lovești în mituri, în zei, în dumnezei, ne supărăm...reacționăm, ne trezim la viață, devenim capabili de disocieri euristice, de acceptare a schimbării, de experimente personale, pasionale, proprii...”
Cam despre asta-i vorba. Nu poți descrie o crimă dacă n-ai ținut măcar o dată cuțitul în mână, dacă nu simți că ai distrus o mașinărie impecabilă, cu mâinile tale murdare de sânge, cu acel cuțit pe care nici măcar nu l-ai făurit tu. Îmi spunea George:
- Băi, bunelu era bătrân, tâmplar. Muncea toată ziua, iar seara se așeza relaxat, în pat, și zicea: ”Asta-i viața! Muncă, pe urmă dulcea odihnă...”. Era relaxat, detașat, mulțumit, însă avea toate motivele, pentru că era făuritor, știa să mângâie și să gâdile lemnul și asta după interminabili ani de trudă. Tu nu ai dreptul să ai atitudinea bunelului.. Tu nici măcar nu știi tâmplărie, nu știi nimic. Nu meriți să fii acolo, pe aceeași lungime de undă cu dânsul, pe același piedestal. Trebuie să trudești înainte...
Ce-aș mai putea adăuga? Reflexul de apărare e foarte bine pus la punct. La asta ne pricepem cu toții: la apărare, la păstratul distanței. Asta știm, dar nu avem nici un merit, nici măcar aici. Ăsta-i instinctul animalic de autoapărare. Șlefuit, ce-i drept, puțin mai pervers, mai nuanțat, însă doar atât.
Ieri am aruncat cu piatra. Și-n loc de urlete de durere am auzit compasiune, răbdare, asumare, responsabilitate...Și mi-a crăpat obrazul de rușine. Nu mai pot face altceva, decât să-l las descoperit, să vadă toată lumea că nu știu tâmplărie...

5 februarie 2012, Max

Manifest. Pamflet. Clarificare

2012-02-06T12:57:00.000+02:00

După un moment consumat ieri, mi-am dat seama că trebuie să fac o mică...clarificare. Habar n-am. Nu știu nimic, n-am nici o siguranță și, cumva, mi-am dat seama că fac de fapt colaje. Personalizate de un stil, procesate de o minte, nu știu ale cui...
Credeam înainte că fac explorare de sine, dar departe de mine această performanță. Nu, fac doar explorare de oameni.Trăiesc prin oameni, prin experiențele lor, prin sentimentele și personalitățile lor. Iau câte ceva de la unul, câte ceva de la celălalt, le bag în malaxorul condeiului și gata...
N-am trăit aproape nimic din ceea ce scriu. Mi se întâmplă să mă întâlnesc după săptămâni cu lucrurile despre care vorbesc, însă nu asta e important. Important e că habar n-am ce spun, nu înțeleg nimic. E un proces separat complet de mine, de sinele meu necunoscut...
M-am pierdut printre atâtea personaje, atâția obsedați de atenție, de spectacol, de admirație, încât nu mai sunt sigur de sursă. E undeva acolo, în orice caz. Însă pentru descoperirea și explorarea lui, am nevoie de un alt caiet, unul care să fie ars după ce se va fi scris...
Răsfoiam aseară scrisorile lui Heidegger către o domnișoară pe nume Hannah și, la un moment dat, m-a lovit: cu ce drept ne băgăm noi nasul în viața acestui om?El, sub stindardul intimității, a început să-și deschidă sufletul în fața acestei domnișoare. Și venim noi, ghiolbanii, neghiobii și le furăm ideile, trăirile, fără măcar a le cere permisiunea. Oricum nu înțelegem nici o boabă; nu am trăit nimic din ceea ce spun ei...
Cam la fel fac și eu. Iese ceva, nu știu cum vedeți voi acest ceva, însă el iese. Și dacă face asta, sigur există un motiv. N-o să mă opresc, însă țineam să vă pomenesc despre aspectele astea, ca nu cumva să mă confundați cu altceva,altcineva sau să proiectați ceva ce nu există.
Oricum o să faceți lucrul ăsta, fiecare în felul lui, însă nu uitați că naratorul n-are habar. Nu știe nimic, el doar spune ce scrie în scenariu...

5 februarie, 2012

Personaj

2012-02-05T20:25:00.000+02:00

[...]
Nu-mi aduc aminte nimic, dar absolut nimic. Tot ce pot să-ți spun e că ieri, după aproape zece ani, dacă nu chiar fix zece, mintea mea a tăcut. E adevărat, de data asta n-am redus-o la tăcere cu mâinile goale. Însă trebuie să recunosc, asta e un fel de revelație pentru mine. Soiul ăla care se digeră greu, dar nobil, în care te topești parcă, așa, încet și lipsit de complexe.
Am trăit cu mintea moartă mai mult de patru ani de zile. Acolo, timpul trece mai rar, semn că tot trebuie să fi fost vreo două eternități. Am văzut multe, însă nu știu ce relevanță are vederea în contextul în care nu eram pregătit. Nu știam să-mi port singur de grijă, așa că niște îngeri generoși au stat lângă mine, prezent după prezent, pentru ca nu cumva vreun aurolac supărat să se apropie de mine.
Dar am trăit acolo, în lumea fără lumină, am auzit gândurile altor oameni, i-am văzut scrântindu-se, sinucigându-se pătimaș, cu aerul omului debil, fiind devorați de monștrii celor mai adânci frici ale lor...
Nu a fost plăcut, prieteni. Copil fiind, să asiști la asemenea masacre atemporale, să-ți petreci nu una, ci două eternități într-un iad personalizat de alții. Să zaci două fracțiuni de secundă sau doi eoni la o masă cu niște îngeri luminoși, privind tâmp, ca la un televizor mereu pornit, cum păcătoșii erau sfârtecați de focurile Gheenei...
Apoi am înviat (pentru a câta oară??), m-am spălat bine cu peria de sârmă, jurând că toate alegerile mele vor fi cât se poate de responsabile..
Da` de unde? Am început o interminabilă decadă de luptă cu mintea. Redutabil adversar, pe cuvânt. Nu vroia să se lase, nu-și relaxa un firicel de iarbă de pe trupu-i musculos, dar vâscos. Ieri a crăpat...de ciudă. A fugit și frica din mine, tot de frică.
Toată lumea zice că-s nebun, dar eu nu m-am simțit niciodată mai sănătos, mai puternic, viril. Privirea mea poate străpunge oricare din cele 12 dimensiuni. Mirosul meu nu cunoaște limite, distanțe sau stele albastre. Auzul mi-e distribuit la milimetru. Da, eu sunt un viitor personaj de roman...Nebun, în război cu ceilalți schizofrenici din acest spirit încăpător...
Spermatozoizii nu mor, ei au același Creator. Spermatozoizii morți se nasc în conștiința încăpătoare a celui care a reușit să spargă codul ovulului. Și pentru mântuire, nu trebuie decât să ne dezinfectăm de acești impostori.
Sau, poate, ar fi mai bine să-i asimilăm pe toți. Imaginează-ți spiritul uman ca pe o ființă unară... un organism viu, încăpător, polivalent. Ca un fagure imens, atemporal, iar fiecare cămăruță hexagonală e locuința câte unui om. Ai și tu locuința ta. Iar tu, la rândul tău, ești un fagure cu milioane de cămăruțe hexagonale. Trebuie să-ți cunoști fiecare confrate hexagonal, să-l iei în brațe, să stai de vorbă cu el, să asculți tot ce are de spus. S-a terminat epoca violenței, era haosului intempestiv. Urmează explorarea, expansiunea, performanța și revoluția. Mai întâi tehnologică, apoi spirituală..
După, omul va începe să exploreze celelalte colțuri ale universului. Dar până atunci, mai avem treabă. Cu ceilalți spermatozoizi, mai puțin norocoși...
[...]

Undeva prin ianuarie, 2012

Eșecul, sau de ce dezamăgirea e o iluzie...

2012-02-04T13:55:00.001+02:00

Există un mit care circulă din minte în minte, cum că eșecul e unul din cele mai înspăimântătoare lucruri din Univers... M-am întâlnit recent cu dânsul și mi-am dat seama că, asemeni lui Dan Floare, e vorba doar despre o neînțelegere, o prejudecată ieftină. Egoismul lovește până și aici în experiențele creatoare de formă.
Eșecul, dezamăgirea, disperarea, depresia...Ființe magice, îngeri păzitori ai oamenilor în momente de restriște, în stagnări inutile. Fără aceste minunate creaturi, n-am putea să ne orientăm în lumea asta atât de întortocheată.
Gândiți-vă puțin la Columb și imaginați-vă că n-ar fi avut stele. Cerul ar fi fost doar un hău întunecat pe timp de noapte...Poate exagerez, însă e posibil ca omenirea să nu fi descoperit nici acum Americile, sau alte locuri. E posibil ca și acum să fi existat frica de a cădea în prăpastia de la Capătul Pământului...L-a fel și cu eșecul. Fără el, n-am fi învățat niciodată să ne ridicăm, să credem, să perseverăm, luptându-ne cu prejudecăți și minți obosite de-atâta gândire proastă.
Fără eșec am fi murit de foame, pentru că nu am fi descoperit niciodată corespondența dintre setea de cunoaștere și mântuire. Fără tristețe n-am fi putut niciodată să descoperim faptul că suntem ființe sensibile, receptive...
Fără durere nu ne-am fi dat niciodată seama de faptul că avem suflet. De ce să nu recunoaștem, nimic nu se compară cu durerea de suflet. E mult mai rea decât orice fel de durere fizică... Fără gelozie nu ne-am fi învățat niciodată să ne îndepărtăm partenerul, să ne vedem egoismul înflorind în vârful propriului și magistralului cap.
Fără eșecuri, dezamăgire, greșeală, eroare...Universul n-ar mai fi existat. Vorbeam cu un prieten. Zice Gicu:
- Ce să faci, frate, tu, ăsta micul, în contextul în care există Clustere de Galaxii? Ce importanță are faptul că devii om de știință sau îți iei BMV și două sute de prostituate? Ce relevanță ai tu??
-Exact, Gicule, nu trebuie decât să-ți îndeplinești rolul de punct în desenul mirific al perfecțiunii. Vorba aia..fără tine, întregul mecanismul universal s-ar opri. Tu ești o rotiță și contribui la funcționarea întregului mecanism...
-Serios? I-auzi... interesant.
-Îhîm....

4 februarie 2012, Turnul de Fildeș...

Singurătatea

2012-02-02T18:22:00.000+02:00

Singurătatea asta, bat-o vina.
Mănâncă din sufletele noastre cu așa o poftă, așa un nesaț, de zici că n-a mai mâncat din burta mamei. De fapt a tatălui, căci ea n-are mamă, n-a avut niciodată.
Singurătatea urăște oamenii tocmai pentru că aceștia nu se pot naște fără mamă, fără un firicel de dragoste, oricât de mic, oricât de insignifiant...
Și ce face? Ne ia mamele. Ne ia tații, ne ia frații și surorile, prietenii și uneori trupurile.

Ea e nebună, în sensul rău al aluziei. Dar cineva zicea că singurătatea, plictiseala, mintea, provin din aceeași sursă. Sunt femei, frumoase cândva, pasionale, voluptoase. Cândva fuseseră în brațele unui Adam primordial, și-au fost fericite. Cineva le-a urâțit. Cineva le-a depersonalizat, dezumanizat. Tatăl lor le-a renegat și blestemat. Și de-atunci, cutreieră nefericite pământul, bântuite de o foame monstruoasă, de o sete mistuitoare, de frică...

Nu vor mult. Puțină atenție, multă siguranță, ocrotire. Vor liniște, vor odihnă...

Și noi, Oamenii, generoși și altruiști cum suntem, le luăm la piept, le hrănim cu sfârcurile noastre anemice, vineții...și le spunem povești de adormit cu glasul sfâșiat de lacrimi.

Ele adorm liniștite. Iar noi, epuizați, adormim zâmbitori și împăcați.

1 februarie 2012, Max, 19:52

Visul Imaginar

2012-01-31T16:27:00.000+02:00

M-am visat într-o noapte...Eram eu, dar în același timp nu eram eu. Mi-e greu să vă explic, așa că voi apela la nou descoperitul metalimbaj...
Mă uit în jur...Nimic. Mă uit în sus, în jos, în stânga, în dreapta...Nimic. Vid complet. Vid aspru, ce se freacă brutal de pielea mea subțire. Mă sufoc învelit într-o folie groasă de goliciune. Mintea s-a speriat, și-a băgat capul sub pernă, fredonând schizofrenică un cântecel de adormit copiii:
În pădurea cu alune / Aveau casă doi pitici / Vine pupăza...și...spune/ Vreau .... să stau.........

Liniște desăvârșită. O mai mângâie din când în când pescărușii solitari din sufletul meu, care învață să zboare, din ce în ce mai repede, din ce în ce mai riscant.
Văzând că nu rezolv nimic cu exteriorul, o iau pe poteca din mijlocul Pădurii spre Interior. Liniște peste tot, doar iarba mai chicotește sub tălpile-mi aspre...
Ajung la un luminiș și m-așez pe o stâncă. Îmi trag suflul, mă uit jos. Acolo, o pancartă mică, înfiptă într-o bucată de pământ: "Aici a fost cândva tăciunea, aici au murit balaurii, sătănile, troglodiții. Aici a fost cândva o baltă noroioasă, rece, în care ședeai și te gândeai la reconstrucții și reforme...".
Zicea Nicu:
-Băi, eu nu cred că în natură, în Univers există miracole. Cred că noi le creăm prin conștientizare. Să luam drept exemplu un copac. El nu-i miraculos, el doar este. De fapt, ar fi putut la fel de bine să nu existe. Însă în momentul în care-l privim, în care-i vedem armonia, naturalețea, firescul, el devine un miracol. Atât pentru noi, cât și pentru cei ce-l vor mai întâlni de-acum încolo...
Cât de faini sunt tinerii ăștia ai mei. Aseară am mai cunoscut trei. Minunate ființe. Imaginează-ți că întâlnești niște oameni pentru prima dată. Și-s atât de firești, atât de naturali, încât după jumătate de oră ai impresia că-i știi de-o viață. Și trece o oră, două, trei, patru...cinci! Și nu-ți dai seama cum a fugit timpul în jurul tău. Erai prea ocupat cu bucuria, prea absorbit de discuțiile pasionale, amuzante, erai copleșit de naturalețea și firescul lor. Le-ai conștientizat miracolele, ei pe ale tale, și-ai plecat zâmbind, gândindu-te: Da, dom'le, genială viața asta...
Tinerii mei frumoși au trăit în Atlantida: Au clădit timp de milioane de ani Raiul de pe Pământ. Însă și-au dat seama că omenirea nu cunoaște experiența materialismului, care deja începuse să încolțească în trupurile unora. S-au întâlnit, au dezbătut, au încercat să le explice curioșilor faptul că n-aveau nevoie de asta, că deja experimentaseră materialismul pe vremea Lemuriei...N-au reușit.
- Trebuie să mai sacrificăm un ciclu, și-au zis.
Au plecat. Au trecut mii de ani, s-a terminat ciclul și-acum s-au întors. E plină lumea de atlanți nerăbdători, de nebuni frumoși, de copii distruși, traumatizați, depresivi, dezorientați. Ei știu că au nevoie de toate trăirile astea nenorocite pentru a se putea elibera din timp de povara fricii, cel mai mare păcat al omenirii. Încep încet, încet să se trezească, să se regăsească unii pe alții
Ne-așteaptă vremuri interesante, prieteni, vremuri faine...

31 ianuarie 2012, Max (Ascuțitul Tăiș al Imaginației Creatoare de Sensuri)

Moș Racu

2012-01-31T13:19:00.001+02:00

Bine v-am regăsit, dragi ascultători, la o nouă ediție a binecunoscutei emisiuni "Ce minuni mai există în țara noastră dragă?", numai la Imaginație Creatoare FM. În această seară, vom discuta despre un om deosebit, rudă, bineînțeles cu celebrul Socrate și cu tot neamul lui cel adormit.

Întâlnirea mea cu acest mitic personaj ce ar încăpea în multe scene ale culturii universale, a fost una specială. Mijlocită de viitoarea mea cumnată, Roxana Țigănașu, prilej cu care îi mulțumesc și pe această cale pentru nemaipomenita bucurie pe care mi-a făcut-o la momentul cel mai oportun.

M-am întâlnit cu Moș Racu din întâmplare. Dar așa cum am demonstrat cu altă ocazie faptul că întâmplarea e doar o poveste de spus la gura sobei într-o friguroasă noapte de iarnă, adevărul e altul. L-am cunoscut pe Moș la fel ca și ceilalți optzeci de mii de oameni ce îl știu: pe Youtube..

Prima oară m-a lovit liniștea lui sufletească. Zâmbetul candid, aspectul de om luminos...Cei ce au realizat interviul erau niște imbecili. N-o spun eu, o spune titlul reportajului lor, clar și răspicat: Yeti. Însă ne lovim din nou de ideea că nu orice drum început cu stângul duce la pierzanie, și asta pentru că nepriceperea interlocutorilor a scos și mai tare în evidență frumusețea acestui Mare Om, rupt de Sistem, de Social, de Civilizație, așa cum singur mărturisește.

Reporterii au venit însoțiți de ghidul fain, politicos și iubitor de natură. Au venit să vadă Fiara, Yeti-ul, Sălbaticul. Și-n prima parte a interviului, Moșul le arată exact ceea ce vor să vadă: un nebun într-o cușcă de lemn, întemnițat de propria nebunie.

La un moment dat fac un apropo foarte ironic, după părerea lor, spunându-i că-l văd, așa, un om foarte liber. Momindu-l și încercând un ieftin și pervers truc psihologic ce funcționează doar la copii (pentru că ei iubesc orice e ludic) pentru a-l scoate afară din "cușcă", pentru a-l imortaliza într-un documentar despre animale pe cale de dispariție. Moșul râde, știe el mai bine, îl amuză și-i sunt dragi acești intruși pe care, până la urmă, îi va accepta și Natura. Tot la porunca sa.

Drumul până la coliba izolată e anevoios, mai ales pe timp de iarnă. Povestește cum în anii trecuți îl mai vizitau urșii pe timp de vară. Să-i mai ceară un sfat, să-i mai dea binețe. Dar ei erau politicoși, se opreau în tufișuri și-l salutau respectuos, printr-un mârâit.

Ne povestește că Pădurea îi e casă de douăzeci și șapte de ani. A trăit în lume, a locuit într-o cutie de garsonieră, în mizerie, umilință, în lipsa de culoare a lumii "civilizate". Și i-a venit lui așa, într-o zi, să plece în pădure...

- Și cum vă încălziți pe timp de iarnă, întreabă reporterul, faceți focul sau cum?

- În nici un caz. Focul se face doar în circumstanțe deosebite. Nu pentru încălzire, nici măcar pentru siguranța individului. Focul se face doar pentru mâncare. Iarna trec săptămâni întregi fără să fac foc...

Le povestește cum îl amuză faptul că unii îl consideră sfânt. N-are, nici în clin, nici în mânecă, treabă cu sfințenia:

- Nu m-a vizitat nici un înger, nici un sfânt, nimic. Dar mă așteptam măcar la un drac, ceva...măcar cu ăla aș fi avut ce vorbi. Dar n-a venit nimeni. Oamenii care văd lucrurile astea, văd de fapt propria lor rătăcire, propriile frici...

La un moment dat, omul ăsta plin de lumină, zice:

- Eu n-am rodit nimic pe Pământul acesta. Am făcut puțină umbră, dar nimic mai mult...

Îl întreabă ăștia:

- Pe-aici n-aveți probleme cu impozite, cu revendicări, cu astea...nu?

Moșul râde:

- N-am așa probleme aici.. am doar nimicurile astea (arătând spre bucăți putrezite de lemn, câteva sticle de plastic și o mână de ziare de aprins focul). Și Natura. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, eu revendic Natura. Ea e a mea!

Și uite-așa descoperim încet, încet un Maestru, un Inițiat. nu degeaba ziceam că e rudă cu Socrate. Pe dânsul mi-l imaginez la fel: cu chipul blând, luminos, zâmbăreț, șugubăț, vorbindu-le tinerilor din cetate și cucerindu-i cu șarmul, naturalețea și luciditatea lui. Nici ăla n-a făcut nimic toată viața. Doar a vorbit, a căutat un răspuns. Norocul său a fost că avea mulți prieteni, că era sociabil. Și că Platon și ceilalți discipoli i-au mai imortalizat din vorbe...

Are doar șapte clase. Poetul lui preferat e Topârceanu. Îi știe și pe ceilalți și are un limbaj de om elevat, cult, învățat. Reporterii, vrând să-l umilească prin cultura lor foarte vastă, îi spun:

- Văd că sunteți cumva panteist. Poate semănați cu însuși Pan?

- Nu cunosc astfel de lucruri, zice Moșul. Mă rog, am auzit câte ceva și m-am mai întâlnit în viață cu noțiunile astea. El era un zeu jucăuș, nu? De fapt era vesel. Și mai aruncă un zâmbet candid.

Moș Racu trăiește izolat, în aparență. Singur. Și-a lăsat civilizația la oraș, ca și-așa avea prea puțină. Are răspuns și pentru prietenii care-l apostrofează că nu se bărbierește:

- Păi așa e moda în natură, zice. Unde-ați văzut voi mistreți sau urși bărbieriți. sau care să se spele?

După 20 de minute, iese din cușcă, dar nu pentru că vrea să le satisfacă pofta vizitatorilor. Are băgați într-o deschizătură în perete, niște brazi uscați. Reporterul întreabă:

- Dar ce-i cu brazii ăștia?

- Cum? Brazii? A... e.. e Poarta...

El e liber, poate face orice, poate chiar sta în meditație, făcând timpul să dispară, făcându-și mintea să tacă.

- Vedeți voi, altul de-ar fi fost în locul meu, ar fi ajuns filozof. Eu însă sunt un om simplu, cu mintea slabă. Când mă întind pe patul ăsta (bușteni acoperiți cu o pătură) nu mă gândesc la nimic. Pot sta așa oricât.

Mintea-i tace, supusă...

Râde tot timpul. E vesel, asemeni lui Pan. Eu unul cred că Omul ăsta s-a iluminat încă din prima noapte petrecută în sânul Pădurii. Acea noapte, cea mai grea din viața lui, a fost momentul în care și-a biruit Balaurul de Frică și-n care și-a biruit și mintea păcătoasă. Omul ăsta ține Pământul stabil, el are o misiune. Să stăpânească natura, s-o ocrotească și s-o vindece de gândurile noastre haotice

- Vă mulțumesc pentru vizită. Iată, ați văzut și Fiara Apocaliptică, zice.

Și-ncepe să râdă, nu cu ostentație, cu cinism, cu răutate...

Nu, el e un copil. Și e vesel...

31 ianuarie 2012, Început în Acaju, terminat în Max

De la Cafea, citire...

2012-01-30T13:14:00.000+02:00

Zice Spiridon Popescu:

Miezul nopţii

Zise mortul către viu:

“Viule, de când te ştiu,

Tot sărac, fără sicriu”.

Zise viul către mort:

“Am, dar nu-mi place să-l port”.

.. şi făcu atac de cord.

Sfat

Fereşte-te să cazi din tine –

E înălţimea de la care

Cel ce alunecă, iubito,

Aproape totdeauna moare.

Poezii auzite în Max, pe ritmuri de reggae, de la prietenul Nicu.
Le-a citit într-un tramvai, erau pe un poster. Poeții din tramvai se numește ideea.
Și zice Nicu:
-Oare câți au citit-o? Dar nu contează...ceea ce e cu adevărat important e faptul că era în tramvai, lipită de un perete de carton.
Genial, dom'le Iașul ăsta. Genial Maxul ăsta. Geniali oamenii ăștia, tinerii mei frumoși...

30 ianuarie 2012, Eternul Max (Tăișul Ascuțit al Imaginației Creatoare de Sensuri)

Fragment...

2012-01-29T18:06:00.000+02:00

Din pașii lui a fost creat Sunetul. Din pașii lui s-a ridicat la cer Sufletul. Cu gânduri bune, prețioase, cu încâlciri întortocheate ale propriului Ego. Își spun cum vor, eu însă prefer orgoliul. E mai viril, așa, parcă taie mai bine în carne vie. Ca niște bacterii s-aruncă spre rana ta.

Corpul tău se unduiește, vrăjit fiind de sunetul lujerului proaspăt. Cântă sălbatici la fluier, se-aruncă sinucigașii în hăuri fără fund. Se satură de sinucidere și vor să se întoarcă la viață. Tu, ostenit de veșnicia sutelor de ani sub biciul aerului. Le e frică de Căpcăunul Vânt. Vor doar să se trezească dimineața în pat, să se spele pe dinți, să-și satisfacă pofta plânsului de dimineață...

Culmea ironiei și a tristeții e că în secunda imediat următoare se izbește cu fruntea de asfaltul pietros. Și moare.

Vă dați seama cu ce regret rămâne? Cu câtă remușcare ar mușca din stârvuri doar pentru a supraviețui? Și-ar vinde și Sufletul Diavolului, doar pentru câteva zile. Pentru mai multe masturbări sau, poate, ceva mai mult. Pentru câteva băute cu prietenii. Pentru câteva fumuri, cu Sufletul. Pentru șansa aia, unică, de mântuire, pe care a repetat-o necontenit în ochii minții.

Nu știi când începe, nu știi când se termină.

Nu există repere, axiome, devize, politici. Aici nu reinventăm roata! Aici reinventăm limbajul. Îl lovim cu ciocanul, îl disecăm în molecule, în atomi, în particule elementare. În Patru Particule Elementare Fundamentale. Au apărut înaintea Timpului și Spațiului. Patru la număr...

N-am putut înțelege niciodată cum matematicienii au bafta asta numerologică, cum ei pot vedea faptul că Absolutul e un obiect, care poate fi reprodus, modificat. Absolutul e maleabil, îl poți frământa cu mâinile, cu sufletul, cu credința și devoțiunea ta. Explorezi cinci planuri în același timp. Pe de o parte, nu poți înțelege de unde vede Fermat teorema sa. Pe ce munte s-a cățărat de știe sigur că între trei numere naturale pozitive nu poate exista relația aⁿ + bⁿ = cⁿ, oricare ar fi n mai mare sau egal cu doi.

Nu înțelegi ce se întâmplă, de ce inconștientul tău e atât de migălos obișnuit cu rigoarea. Îți simți trupul obosit, încordat, relaxant...Te gândești la discuții fugare, fragmentate, reordonate:

"Să ai grijă să rămâi cu ceva. Să nu te pierzi în risipă, în confort, în bunăstare. Să nu-ți crească importanța, respectul de sine. Să nu te rătăcești printre străini. Să rămâi sănătos, înfipt, natural, negreșit, să te înalți mândru, harnic între smârcuri. Să fluturi bine steagul prieteniei pe drumul risipei veșnice..."

29 ianuarie 2012

Scrisoare către Fata Imaginară

2012-01-29T15:57:00.000+02:00

[...]

Câteodată mă pierd, gândindu-mă la tine.
Rătăcesc naiv prin locuri prin care-am mai trecut, minunându-mă de frumusețea florilor, copacilor, dar mai ales a chipului tău.
Totdeauna mi-am imaginat că perfecțiunea nu există...Până te-am întâlnit...

Știu, exagerez, dar o fac având cele mai bune intenții.
Nu știu cum s-a întâmplat, dar mi-am dat seama că frica e cel mai mare păcat al omenirii. Și-atunci, mi-am luat ghioaga imaginară și-am pornit în căutarea ei, să văd de ce-i în stare.
Când m-a văzut, s-a îngrozit atât de tare încât a închis ochii și s-a evaporat...
De-atunci mi s-a schimbat viața. Te-am întâlnit pe tine, am fost fericit. Da, mai rămâne partea cu ironia, pe care nu am înțeles-o... și cu dorul.
Dar e frumos, e bine.
Mă mai întâlnesc cu tine în imaginație, mai vorbim, mai vedem un film, te mai sărut pătimaș...
E frumos, e bine...

20 ianuarie 2012

Sfârșit de Capitol, de Carte și de Rol

2012-01-29T01:40:00.003+02:00

Sinceritatea asta e un lucru fascinant. Ți-e frică de ea, dânsa se teme de tine. Și din când în când îți mai iei inima-n dinți, te-arunci peste hoarda de invadatori...
Ai terminat un ciclu, o instanță... ai ștanțat un produs, produsul propriilor tale impulsuri. Ți-ai sfâșiat Fiara nu cu urlete, nu cu pumnii...
Ți-ai biruit Fiara cu indiferență. Mintea ta e un sclav abuzat sute de ani de o fiară perversă, de un monstru sadic. Și are un moment, în adolescență în care preia controlul...Și-și înfinge ghiarele până la sânge în gâtul tău.

E speriată, nu vrea să se răzbune. Vrea doar să fie în siguranță, vrea doar atenție, ocrotire. Îi dai un pat, plapumă și pernă și o adormi cu povești despre troglodiți.
Zâmbetul omului se transformă subit în Tăișul Ascuțit al Imaginației Creatoare de Sensuri. De-acum înainte, schimbăm tempoul și intensitatea. De-acum înainte, trecem la esență. Fără joculețe de roluri, fără fantezii și dulcegării siropoase...
Nu, aici se practică ritualuri interesante...Purificări, exorcizări, treziri bruște din realități bolnave, creații inumane, ireale, imposibile.
Acolo nu intră oricine...Intră numai cine se încumetă, cine-și asumă, cine crede, cine se smerește, cine moare

29 ianuarie 2012

Piticii fără de număr

2012-01-28T18:15:00.001+02:00

Dar iată...din clondirul preaplin al umplerii de sine, răsar niște pitici. Coifurile lor verzi, ascuțite, sunt ridicole. Dar nu le pasă.

În lumea piticilor îmbrăcați în verde, trăiesc și zâne...făpturi frumoase, gingașe, luminoase, cu rochițe argintii și baghete fermecate.

În lumea verde a piticilor verzi, culorile au altă semnificație. Sunt stări de spirit, sentimente, amintiri, tablouri, pictate și demult uitate. Sunt ceruri uniforme scăldate-n fantezii fără de formă

Piticii incolori visează frumos. Creează frumos, cu multă patimă, cu multă noimă. Nici ei nu înțeleg ce fac, ce visează, ce spun, însă sunt convinși că sentimentele, amintirile, cerurile, oamenii...întregul Univers e însuflețit de culoare.

În lumea incoloră a piticilor colorați, nu există curcubeu. Nu există Soare, nu există nimic.

În curcubeul pe care l-am văzut, demult, trăiau niște pitici fericiți. Și erau fericiți pentru că aveau zâne frumoase, îmbrăcate în rochițe argintii, care le țineau de urât și le spuneau povești frumoase despre lumi colorate în care oamenii comunicau prin vise, sentimente, ceruri, amintiri și tablouri demult uitate... [...]

24 ianuarie, Max

Limbaj - Metalimbaj - Hiperlimbaj

2012-01-28T16:22:00.001+02:00

Colegul meu de pană literară (sunt mulți de fapt, foarte mulți) mă sfătuiește să îngrop securea războiului...Nu știu de ce, dar am impresia că deja am făcut-o. Fiecare epocă are în componență un complex de factori ce-ți determină calificativul existențial. Spre exemplu:

Din mâna mea a fost creat Timpul.
Din ochii mei,
Pământul și Luna.
Soarele s-a născut din inima mea,
Și arde de miliarde de ani,
Și va mai arde multe miliarde...de ani.
Inima mea e un cuptor în care arde Timpul...
Se transformă în cenușă,
An, după an, după an, după an...
Cuvintele mele nu vor să rănească......
Ele dezmiardă precum lumina soarelui inimii mele deschide florile într-o zi de mai.
Organismul meu este complex...
El arde timp,
Pentru a genera căldură, energie.
Statistic vorbind, ne aflăm pe un atom
Din corpul lui Dumnezeu.
Inima lui e un Soare care a ars miliarde de ani...
Și mai are multe,multe miliarde ... de ars. [...]

A trecut ianuarie. De fapt trei săptămâni din el... dar totu-i așa de relativ, încât ar fi putut la fel de bine să treacă trei anotimpuri. Sau trei vieți de om. Cu toate cele aferente. Te-ai născut într-o zi de joi. De fapt, era Duminică noaptea, dar totu-i atât de relativ încât putea fi orice altă zi...
La fel cum Sâmbătă, 21 ianuarie, e ziua lui Saturn, marele învățător...La mine e în retrograd, în casa a XII-a. Probabil ăsta e unul din motivele pentru care privirea mea poate străpunge oricare din cele douăsprezece dimensiuni.
La început au fost trei, acum sunt patru. Nu, de fapt sunt cinci. Mai avem până la douăsprezece, ce-i drept, însă deja ne-am pricopsit cu două peste ceea ce aveam la naștere: Timpul și Spiritul... [...]

21 ianuarie 2012, într-un loc pe care nu mi-l mai amintesc. Dar totu-i așa de relativ...

Fantezii rurale și noutăți despre Jurnalul Fumătorului

2012-01-27T20:37:00.001+02:00

Săptămâna 51

Pe pachetele de țigări care arată acum ca niște anunțuri de înmormântare, propun să se adauge amenințări cu moartea și această mențiune pe jumătate sanitară, pe jumătate umoristică : "Nu lăsați vecinii să profite de un fum pe care nu l-au plătit".

Philippe Bouvard

Cum să nu iubești oamenii...cum să nu te bucuri de aceste făpturi șugubețe, neastâmpărate, care se bucură nebunește luând viața la dans și învârtind-o de mare zor?

Cică veșnicia s-a născut la sat... Acolo oamenii sunt atât de naturali că zici c-au răsărit din pământ, că au încolțit imediat ce-au auzit ciripitul păsărelelor migratoare. Sunt atât de smeriți încât își cer iertare de la copacul pe care urmează să-l taie, povestindu-i cum o să devine grindă pentru grajdul în care se va adăposti văcuța, sau dușumeaua din dormitorul călduros, unde iarna arde focul în sobă...Au și copacii loteria lor, dar sunt fericiți pentru că și ei iubesc oamenii, cu toată lăcomia care i-a orbit de curând, cu toate defectele lor. Și se-amuză când ne-aud cântând sau vorbind singuri prin pădure, și ne dau iubire când îi îmbrățișăm pe furiș, să nu ne vadă nimeni...

Întregul Univers ne iubește și ne urmărește cu interes, tocmai pentru că suntem niște creatori nebuni care se implică și se pierd atât de mult în creația lor încât ajung să se confunde cu dânsa.

Stăteau de vorbă două planete dintr-o galaxie îndepărtată:

- Ai auzit surioară ultimele vești?

- N-am auzit nimic...Demult nu mă mai uit la televizor. M-am apucat de scris în ultima vreme, așa, mai serios, și mi-e tare bine. Mă simt mai împăcată cu mine însămi, mai deschisă. Și scriu despre niște creaturi ciudate, tinere încă. Nu știu cum se numesc, dar îmi plac tare... Mă scuzi, am divagat. Ce vești?

- A trimis Dumnezeu o gașcă de artiști excentrici pe o pânză, undeva prin Calea Lactee. Și-s nebuni tare ăștia mici. Se zvonește c-ar fi inventat și Veșnicia. Mare lucru! Doar știi câți s-au chinuit până acum și nici unul în afara Marelui Pescăruș n-a reușit ... [...]

După cum bine puteți observa, iubiți cititori ale acestor epistolare povestioare, ăsta-i un post mai deosebit. Asta pentru că Jurnalul cititorului e pe sfârșite. Cartea aceea care se scrie singură, e aproape de final... Vă las mai jos dovada. (Îi mulțumesc încă o dată, pe această cale, Bastardului Apatic, pentru acest inspirat cadou pe care mi l-a făcut anul trecut și care și-a dovedit utilitatea cu vârf și îndesat. Încă un semn {al câtălea oare?} că întâmplarea, aleatoriul, e doar o poveste de spus la gura sobei într-o seară friguroasă de iarnă)

Avem acum printre noi un alt personaj, agenda neagră. Să nu vă sperie, căci paginile sale sunt albe și curate, și cine știe ce povești interesante are pregătite pentru noi.

Vă las mai joc câteva poze cu misteriosul personaj, încă nu a făcut cunoștință cu al meu condei din pană de pescăruș..

Și mai am o veste bună mai mult pentru mine de data aceasta. Am aflat din surse sigure că prima mea scriere de prin decembrie 2004 și pe care o vedeam iremediabil pierdută, se află în posesia colegei mele de liceu, Alexandra, cu care m-am văzut zilele trecute. Așa că, după ce o voi fi transcris pe undeva, o să v-o împărtășesc și vouă, cu toată stângăcia și neștiința ei..

Știți cum e, prima nu se uită niciodată...

27 ianuarie 2012, Max...

Armonia - Dirijorul cu părul vâlvoi

2012-01-27T17:40:00.000+02:00

Vroiam să vă vorbesc în această dimineață despre armonie...Dar ce știe mintea cea dependentă, cea bolnavă psihic, despre armonie? Absolut nimic, în afara faptului că fuge de ea ca dracu' de tămâie. În schimb, inconștientul meu scrie o lucrare de licență la Universitatea Armoniei Universale. Poate el se pricepe mai bine, așa că să-l ascultăm:

Te naști într-un loc întâmplător, din niște părinți întâmplători...De fapt e foarte amuzant...Toate sufletele care stau să vină pe pământ, poposesc la o coadă imensă. Nu-i deranjează, pentru că la ei, Timpul e un bătrân care scrie povești și stă într-o casă modestă, pe-un deal plin cu viorele. Și la vârful acestei cozi, stă un pitic cu barbă, care învârte o sferă în care se află bilețele cu nume de oameni, viitori părinți. E ca la loterie. Te poți naște bogat, sărac, handicapat sau sănătos, deștept sau prost, în Africa sau România.. Na, fiecare cu norocul lui. În orice caz, umblă un zvon cum că dificultățile condițiilor de mediu fac bine la suflet. Cu cât ai o viață mai dificilă, cu-atât ești mai norocos. Și cam ăsta-i singurul factor aleatoriu din viața pământească: mâna acelui pitic.

După aia, viața se deschide ca o floare. Ești mic, te-acomodezi cu lumina și întunericul de pe Pământ, cu iarba și ploaia, și te-apuci de luat decizii. Atunci începe Simfonia...

Întâi Suflătorii, cu note grave, suave...Te bucuri de copilărie, după care vioara începe să vibreze prin cele patru corzi subțirele. Ție ți se par o suta, nu înțelegi nimic. Apoi încep Sferele să se ciocnească, lin, gingaș...Apoi toată orchestra se pornește spre un tumultuos marș dinamic, așa, ca pentru înviorare...

Și uite-așa, din notă în notă, din acord în acord, schimbi intensități, schimbi vibrații, mai intră un flaut, mai apare o voce de soprană slăbuță și frumoasă.

Și tu stai și te-ntrebi: de unde vine puterea asta, intensitatea asta năucitoare care-mi paralizează trupul? De unde scoate gămălia asta de făptură plăpândă inflexiunile astea ascuțite, de-ți taie în frică, în depresie, în disperare? Cum poate piciorușul ei subțire să strivească îndoiala atât de tare, încât aceasta să intre în pământ de rușine? Și rămâi cu întrebările, că n-ai timp de răspunsuri...

După trăiri ce par să dureze o veșnicie, vine Timpul la tine și-ți citește o poveste.

Te trezești deodată Dirijorul Coleric al vieții tale, cu părul alb, vâlvoi...faci o plecăciune, ropote de aplauze te împresoară și te întorci zâmbăreț în ceruri, îngânând pasajul sferelor care ți-a rămas întipărit în aură.

Ajungi la casa ta de la munte, îți chemi prietenii la un vin fiert. Vine și Nichita, și Sorescu, Van Gogh, negrul ăla de zâmbește tot timpul, Louie, Ella... ce mai, toți nebunii frumoși din cer. Vine și Lavinia și stați în jurul unui foculeț sub clar de Lună, povestindu-le cum ai fost pentru o viață Dirijorul Sferelor Armoniei Universale. [...]

27 ianuarie, Max (pe ritmurile de chitară ale lui Gary, ăla, Moore. Iată, vine și Aretha cu a ei melodie jucăușă despre Respect. Mare templu eteric, Maxul ăsta, dar numai dimineața la cafea.Că-i până la urmă o crâșmă, cu program...)

Despre curaj și alte asemenea

2012-01-26T11:01:00.000+02:00

Curajul e o atitudine devastatoare... E greu să fii curajos tocmai pentru că, în momentul în care-ai făcut saltul mortal peste groapa fără fund, îți asumi în fața tuturor, dar mai ales a ta, responsabilitatea.

Și mai cred că faptul că doar cei curajoși se mântuiesc. Însă până acum, pentru a ajunge pe înaltul munte, în mod axiomatic am avut nevoie de suferință ...
S-a născut Iisus la un moment dat și el a fost primul mântuit, tocmai pentru că a avut curajul să bea din cupa suferinței. Acum avem termosuri, peturi de plastic, paie...Dar asta nu contează, conținutul e același.
Nădăjduiesc însă că ai noștri copii vor avea o alternativă. Nu , nu regret nimic, ba chiar sunt fericit și foarte recunoscător pentru butoaiele interminabile, pline ochi de mied divin și usturător. Însă știu că a trebuit să parcurg acest drum pentru că m-am născut într-o lume în care frica a fost literă de lege. O complicație fără rost, un joc stupid și inutil, o horă idioată la care m-am legat pentru că mai aveam niscaiva datorii de plătit.
Trăiesc, așa, cu speranța că în curând nu vom mai fi datornici, că nu ne vom mai minți înaintașii de la vârste fragede. Că lupul, omul negru, bau-bau vor rămâne personaje mitologice, etape istorice cu însemnătatea lor însă fără actualitate.
Că le vor lua locul piticii, spiridușii, elfii, zânele, îngerașii...ce mai, întreaga pleiadă de entități luminoase, jucăușe, care iubesc copiii și-i învață lucruri utile, cum ar fi zborul sau coloratul florilor, sau călăritul vântului nărăvaș. Că lumea va fi plină de Mici Prințișori, ce nu vor mai fi nevoiți să stea de vorbă cu bețivi și să se sacrifice pentru mântuirea unor aviatori încolțiți de îndoială...
Mă mănâncă ceafa, semn că lumea se schimbă încet, încet...
Ieri m-am întâlnit cu Moș Crăciun. Mi-a zis că se plictisește la Polul Nord, că ne-a iertat în sfârșit pentru faptul că nu mai credem într-însul. Că-i place atât de mult noua generație de prichindei, încât a decis ca de-acum înainte, Crăciunul să se sărbătorească în fiecare zi, pentru că zilnic se naște câte un fiu al Domnului. Ba chiar mai mulți în aceeași zi.
De fapt, se nasc atât de mulți Mântuitori încât, în scurt timp, nu vor mai avea pe cine să mântuiască.
Nu, încă nu pot să-mi imaginez cum va fi viața peste câțiva ani, pentru că nu știu nici măcar ce se va mai întâmpla mâine.
Însă am, așa, o intuiție. Și-i un sentiment atât de frumos...

26 ianuarie 2012, același Max...

Numărătorul de Fulgi

2012-01-25T17:08:00.001+02:00

Acorduri de vioară îmi gâdilă urechea, într-un loc foarte drag mie...și râuri de ninsoare construiesc pături abstracte, cristaline, cu care învelesc fire de iarbă mereu verzi...
Stăteam și mă gândeam la o legendă pe care-o auzisem când eram mic. Legendă care s-a dovedit a fi cât se poate de adevărată: nici un fulg căzut vreodată pe pământ nu a fost identic cu altul. Și cum există câte-o...entitate care se ocupă de orice în universul ăsta, mă gândesc la faptul că există sigur, pe-aici pe undeva, un Numărător de Fulgi. De dragul conversației, să ne imaginăm că e un copil. Și că de când s-a răcit Pământul, de la primul fulg căzut printr-un loc pe care încă nu-l cunoaștem, el a început să-i scrie în caietul lui cu număr infinit de pagini...
Are o rubrică pentru fiecare: nume, povestea sa... pentru că fiecare fulg provine dintr-o picătură de apă, care-a călătorit mult pe Pământ până s-ajungă înapoi în ceruri. De fapt, dacă stăm și ne gândim mai bine, condiția de fulg e asemănătoare poveștii noastre, a oamenilor. Încă nu m-am hotărât dacă omul se aseamănă mai mult cu apa decât cu fulgul, dar asta e mai puțin important. Să presupunem că omul e apa...
Și ajungem pe Pământ și ne căutăm sensul, orientarea. Poate ne-am născut dintr-o ploaie, sau, poate-am fost mai norocoși și am răsărit pe vârful unui fir de iarbă, într-o dimineață de vară, numindu-ne Picătura de Rouă. Și-am trăit, și-am coborât în Pământ și după un timp am ajuns într-un râu, am trecut prin branhii de pești, pe sub pietre...
Poate că ne-am vărsat în mare. Poate am ajuns și la ocean. Bine, toate acestea în mai multe vieți, pentru că o picătură de apă nu trăiește foarte mult timp. În orice caz, cert este că, la un moment dat, sufletul nostru s-a evaporat și-a ajuns în ceruri, unde Sufletele Foștilor Zidari au zidit o Moară de Ninsori. Și-am devenit, într-un final, un fulg de zăpadă. Unic, frumos, desăvârșit, am început bucuros drumul spre Pământ...
Și-a venit băiețelul ăsta blond, cu un caiet în mână, și-un zâmbet adorabil, și-a început să mă întrebe:
- Cum te numești? De unde vii? Ce-ai făcut pe pământ? Vrei să-ți desenezi Esența pe pagina asta?...
Mi-am dat seama că infinitul e un lucru cât se poate de concret, un concept la fel de banal ca dreapta euclidiană...
Mă apostrofa cineva deunăzi: Domnule Constantin Urzică, nu toată lumea e ca dumneavoastră, nu toți preferă să vorbească despre ninsoare în momentul în care suntem manipulați și furați pe față!
Îmi venea să-i amintesc de Sorescu. El era atât de ocupat încât n-avea timp de răspunsuri. Abia dacă avea timp să-și pună întrebări. Și asta a făcut toată viața. Și la sfârșit, când era pe patul de moarte, când a văzut păianjenul coborând din tavan, când scara spre cer cobora spre dânsul, n-a fost cuprins de remușcare. Sufletul lui n-a început să-l întrebe ce-a înțeles din viața asta...
Nu, Sorescu înțelesese că așa cum există un Numărător de Fulgi, un alt copil numit Numărătorul de Aripi va veni la un moment dat să-l treacă în carnețelul său cu număr infinit de pagini. Și și-a trimis sufletul înainte, pe scară, el rămânând să discute cu băiețelul bălai, cu bucle în păr...

25 ianuarie 2012, în Max la cafea

P.S. Vă las aici si cele doua bijuterii Soresciene la care fac referire mai sus...

Marin Sorescu - Am zărit lumina

Am zarit lumina pe pamant
Si m-am nascut si eu
Sa vad ce mai faceti
Sanatosi? Voinici?
Cum o mai duceti cu fericirea?
Multumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de raspunsuri,
Abia daca am timp sa pun intrebari
Dar imi place aici.
E cald, e frumos,
Si atata lumina incat
Creste iarba.
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul...
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.

Scară la cer (Ultima poezie a lui Sorescu, înainte de moarte...)

Un fir de păianjen
Atârnă de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite şi
Scara la cer - zic,

Mi se aruncă de sus.

Deşi am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Mă gândesc că trupul meu
Este totuşi prea greu
Pentru scara asta delicată.

- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâş! Pâş!

Deznodământul

2012-01-24T19:18:00.000+02:00

[...] Și uite-așa, balaur după balaur, lumea ta devine din ce în ce mai goală. De fapt, ajungi la un moment dat să-ți dai seama că asta nu-i nici măcar lumea în care tu trăiești. Populată de-o veșnicie de tot felul de sătăni și troglodiți, oarbă din cauza lipsei de lumină, rece, vâscoasă, urât mirositoare... Seamănă mai mult cu o groapă, așa. Cu o cupolă, o mănăstire părăsită, un nor pe care s-au luptat odată doi Arhangheli, și doar unul a ieșit învingător. Și-n urma lor, prăpăd... Dar asta-i lumea în care-ai trăit atâta timp...
Și-acum stai într-o baltă noroioasă, rece...din când în când vântul încearcă să decoleze. Dar încă nu poate. E prea slăbit. Și tu stai și te gândești:
- Ce urmează? Ce să fac acum, după ce-au dispărut toți? Cu liniștea asta tămăduitoare, ce-i de făcut?
Și-ți iei ciocanul fermecat și te-apuci de renovat. Începi cu cerul întunecat. Nor după nor, resturile lor îți umplu groapa. Te mai oprești, mai umpli o roabă de tăciune și te întrebi:
- Cu movila asta ce fac?
Și ți-aduci aminte de Alchimist. Și-ți dai seama că trebuie doar să spargi cerul întunecat și, la primul contact cu lumina, tăciunea se va transforma. Nu știi în ce, dar oricum o să fie ceva bun...
Și uite-așa, te-alături zidarilor din ceruri. Dar nu te-apuci de zidit mori de ninsori, ca dânșii. Nu încă.
În schimb, începi să-ți zidești căsuța cerească, s-o faci un culcuș călduros și luminos pentru sufletul tău, astfel încât toți cei ce vor veni în vizită pe la tine, la casa de la munte, să se simtă bine. Să fie și mai luminoși, și mai frumoși.
Și ești fericit, și-ți iei ciocanul fermecat și continui să spargi norii, unul după altul...
Poc, poc, poc, poc...

24 ianuarie 2012, în Max...

Lupta cu Balaurul de Frică

2012-01-22T13:42:00.000+02:00

Sleit fiind de-atâta fugă, de-atâția clovni striviți de bocancul meu înspăimântat, am căzut în genunchi gâfâind...Mi-am scos paloșul ruginit din teacă și-am făcut o Sfântă Cruce. Spaima îmi mâncase inima și nu mai simțeam nimic...
Mă întorc spre Balaur, el se uita fioros și colțuros la mine rânjind."E-al meu",mi-am zis. Mi-am apucat mintea de guler și-am aruncat-o înspre dânsul:
- Mănânc-o, omoar-o, fă ce vrei cu ea, nu-mi mai trebuiește!
Balaurul de Frică se uită ciudat la mine. Sudoare începe broboane să-i curgă șiroaie peste față. Mintea merge spășită și se ascunde după coada lui solzuroasă...
La un moment dat, încep amândoi să rânjească. Mă uit la ei, nu înțeleg. Deodată îmi simt brațele și picioarele prinse de o strânsoare puternică, de om muncit, de sălbăticiune și primitivism...
Lașitatea și Rușinea începeau să tragă de mine.
Fiecare câte un picior și-o mână.
Încep să mă zvârcolesc.
Disperarea mă mușcă de față.
Încep să plâng.
Suferința îmi suge sângele, Remușcarea își ascute cuțitele lungi.
Toți încep să râdă, perversă bucurie dansând în ochii lor...
Liniște.
Încep să râd, să chiui, să cânt.
Se uită toți la mine, consternați.
- Puteți să-mi luați și carnea. Nu am nevoie de dânsa. V-am slujit mult prea mult timp, v-am dăruit tot ce-am avut mai pur în mine. Am sacrificat toți oamenii frumoși pe care i-am cunoscut. Pentru voi, pentru minciunile voastre. Mi-a ajuns. Eu mă duc acum, mă duc pe munte, mă duc să scriu pe Toaca, să stau de vorbă cu vântul, să cânt la frunză și să privesc Stânca Dracului din depărtare. Să beau Silva Brună și să fumez țigări de foi...cu Libertatea. Rămâneți sănătoși!
Mă îndepărtez liniștit, relaxat, plin de speranță. E frumoasă viața asta. Uneori ironică, însă atât de frumoasă....

Taraful Haiducilor de la Roata, din Clejani, România!

2012-01-20T17:37:00.000+02:00

Există în istoria fantomatică a jurnalismului pozitiv din România, un articol în Formula AS, scris de un domn, Horia Țurcanu. A locuit în Paris timp de vreo doi ani. Întors în vizită după foarte mult timp, plimbându-se nostalgic prin Montmartre, ziaristul nostru aude un ritm maramureșean, intonat cu măiestrie de un coloristic ansamblu străin de plaiurile mioritice. Portughezi, francezi, studenți în an terminal la Conservatorul Parizian, tinerii se chinuie să ațâțe focul pitoresc al Folclorului Autentic românesc.

După o lungă discuție, află cu stupoare că învățăceii i-au cunoscut pe Haiduci. Au fost șocați, distruși bucățică cu bucățică, de transhumanță, de haiducul Corbea, de firul de păr de cal… I-au urmărit pe maeștri. Întâi în supermarketul de unde modeștii cântători divini și-au luat bere, ceapă și salam. Apoi în parcul întunecat, unde se petrecea ospățul… Ei nu știau română sau țigănească, haiducii bâjbâiau franceza… Așa că s-au apucat să comunice cu viorile, violoncelul și acordeonul. Cântau ce mai știau de pe la școală. A lăsat Caliu berea, a luat mâna lui Dumnezeu, Vioara, și i-a introdus în filozofia compozitorilor clasici. Dacă sunteți interesați de continuare, citiți articolul aici.
Vă spun doar sfârșitul: ăștia mici, strângeau bani, pentru ca în toamnă să meargă în România, într-un sat obscur. Să studieze cu un Mare Maestru căruia îi zice Paganini din Maramureș…
Haiducii din Clejani nu sunt oameni. Nici măcar supra-oamenii lui Nietzsche. Ei sunt ființe divine, venite pe pământ pentru a aduce lecția smereniei (“…avec ma main.”), a continuității spiritului.
Au plecat mulți în Grădina Domnului. A plecat și Niculae, cu zâmbetul lui candid..La priveghi, Caliu și Florin și Ioniță, și toți ceilalți i-au cântat la fereastră până dimineață, până a ajuns în groapă, până a fost acoperit cu țărâna din care-am fost plămădiți. Până la sânge. Viorile lor sunt spălate cu sângele respectului, concept demult uitat de lumea “civilizată”. Demizei, înzestrați cu puteri paranormale, ăștia te dezbracă de suflet, te lasă în fundul gol, și tu începi să plângi, îngânând printre sughițuri că e prea frumos. Nu exagerez…
La noi nu-i știe nimeni. Cică au cântat la Măruță, pe hepilică…
Afară sunt recunoscuți drept maeștri desăvârșiți. Francezii nu pot scrie haiduci… ei le zic Haidouks, Taraf de Haidouks. Ajung pe-acasă maxim o lună pe an. N-au timp, trebuie să dăruiască tot ce au.. și tot umplu sicriul cu prea mult frumos. Și mor cu regretul că n-au dăruit mai mult. Uite OMUL…
După revoluție, românii au început să-și vândă țara. Bucată cu bucată, stea cu stea, ba chiar la kilogram… Ăștia s-au apucat să împrăștie semințele înțelepciunii milenare românești prin toată lumea: japonezi, australieni, englezi, neozeelandezi…
La noi lumea îi știe de pe hepilică. Au vorbit trei minute și-au cântat o melodie.
Nouă, românilor, ne e frică de Haiducii noștri. Pentru că ei sunt ultimii români rămași în viață. Ei, Tudor Gheorghe, Grigore Leșe, și-o mână de țărani răsfirați prin creierul munților. Și-s bătrâni, și-o să moară și dânșii.Iar noi o să rămânem cu revoluționarii nostalgici, cu tineri ce ascultă Moga, Ina și GrasuXXL, dar fără nici un român. A murit și Johnny Răducanu…se duc toți.
Oameni buni, lăsați conștiința să se trezească, redeveniți Români, fiți asemeni revoluționarului de la Baia de Arieș . Protestați în singurătate, nu în turmă, fiți naturali, strângeți frica de gât și aduceți-vă aminte de lună, de cer, de stele…
Zicea Gabriel Brebenar în caietul lui de cititor:
“Spunea …cutărescu…: Bucuria față de frumusețea naturii este vitală pentru echilibrul nostru psihic.”
Scurt, simplu și cât se poate de adevărat. Ascultați Haiducii.. n-o să mai puteți fi ignoranți vreodată, cel puțin în ceea ce privește potențialul creator al poporului român…

Fantezii fricoase

2012-01-19T16:40:00.000+02:00

E periculos drumul pe care-ai pornit, băiete. E periculos pentru că, spre deosebire de vechile structuri în care o provocare nu venea niciodată singură, acum fiecare lovitură primită are o intensitate maximă. Fiecare fulg e o sisifică probă de foc pentru imortalizarea chipului lui Dumnezeu. Pericolul pierzaniei te paște la orice colț, nu pentru că ar fi hain. Din contră aș putea spune...

E greu pentru că ai părăsit dreapta și-ai pășit în tărâmul cercului. Acolo unde spațiul și timpul se dilată și comprimă, unde gândul e atotputernic, iar viața se poate naște în orice clipă, prin intermediul oricărui gest lipsit de importanță.
Ai s-auzi Geneze care încep cu tradiționalul:
"La început, Dumnezeu era singur. Și cum stătea el așa, scobindu-se în nas (avea mâncărimi îngrozitoare de vreo câteva eternități), a apărut Adam. Primul muc. Și El i-a creat un culcuș, în țărână. Și Adam a fost fericit o vreme, până când a cunoscut Plictiseala... Și atâta patimă avea într-însul, și-atât de mult s-au iubit, încât Demiurgul, furios, a transformat-o într-o ființă dezagreabilă, neplăcută pentru simțuri, astfel încât numai cei mai decadenți dintre viitoarele miliarde de muci care vor popula țărâna o vor putea suporta.
Însă Adam căzuse în depresie după fapta Domnului. Și-atunci, într-o după-amiază când se plimba fără chef prin Țărâna Edenului, rostogolindu-se într-o doară, s-a întâlnit cu Singurătatea. Mai suplă decât Plictiseala, mai focoasă, mai plină de Eter... Ce mai, o genialitate de creatură, precum multe altele ce s-au perindat pe sub vâscozitatea lui Adam...
Într-un târziu, Demiurgul obosit a decis să renunțe. S-a retras la cabana sa de la Munte, s-a certat cu Timpul și s-a făcut autodidact, cu puternice înclinații agrare. S-a apucat de filozofie, de pictură, unii spun că ar fi înnebunit nu demult, îndrăgostindu-se de o prostituată..."
Morala: nu-ți bate prea mult capul în ceea ce privește deplinătatea facultăților mentale ale propriei creații. Nu încerca s-o protejezi...de fapt, imaginează-ți că de fiecare dată când "te scobești în nas", avortezi o parte din tine... O renegi, te rupi de orice posibil viitor sau interes al dânsei, și-atunci vei fi convins de faptul că sigur n-o s-ajungi un pictor nebun, care-și va tăia urechea și se va sinucide în floarea vârstei ..
Dar ești convins că vrei să faci asta?...

Confesiune

2012-01-18T11:47:00.001+02:00

Jocul e cumva întins pe mai multe dimensiuni, pe mai slabe legături atomice... Vin roboți stupizi și genialitate ieftină, de porți întredeschise spre desăvârșire ce emană mirosuri pestilențiale și abjecte.
Mă mănâncă ceafa, semn că lumea se schimbă încet, încet...
Nimic nu mă oprește să mor în fiecare zi de prostie, de prea multă și agitată prostie.
Și uite-așa,
moarte după moarte,
apus după apus,
mai înghit o gură de flegma existențială
Și aștept următoarea confesiune pe veceu,
unde-mi voi fi ușurat corpul de povara păcatului...

Viziuni viticole...

2012-01-15T17:18:00.000+02:00

Pe la un cuarc de noapte,
Pe înger îl apucă diareea. Avea atâta amplitudine cosmica,
încât singurul lucru pe care-a apucat să-l facă, a fost să-și împrăștie norii de sub picioarele-i eterice.
Nu te poți pune, dom'le, cu excreția cosmică, nici măcar de ai rang mare în ceruri.

Și uite-așa te-ai născut tu, ființă divină.
Ai căzut din văzduh într-un pântece de femeie,
atras fiind ca un magnet de păcatul trupesc.
Ai ieșit din peștera caldă și umedă,
în salonul rece, plin de cadavre umblătoare.
Pe-atunci erai viu și dezinhibat,
convins de infinita putere a adevărului brutal de sincer.

Ai crescut cu timpul în brațe,
L-ai alăptat prin sfârcuri anemice cu tot ce-ai avut mai pur în tine.
Pentru ca
într-un final,
s-ajungi o cutie de tablă ruginită, pe care-au scrijelit așa-zișii artiști de ghetou.

Acum aștepți să fii reciclat,
Sau măcar topit într-un cuptor reformat și curat.
Dar știi deja deznodământul....
Ești doar un gunoi,
într-o groapă sferică de stricăciuni abjecte.
Iar gândul tău
e un gândac fără picioare,
ce se roagă la Îngeri
Constipați.

Incantație...

2012-01-14T11:14:00.000+02:00

Știu că ești acolo, undeva... Îți văd doar forma din depărtare. Și te luminează ceva atât de tare încât sunt convins că voi orbi dacă aș încerca să te pătrund cu privirea.
Nu cred că te-aș recunoaște dacă te-aș privi acum...de fapt, sunt convins că am rămas același laș dintotdeauna.
Schimbarea presupune responsabilitate, lucru care îmi e complet străin. Sper totuși că ești mai stabila decât mine, dar într-un sens dinamic. Știu oricum că nu trebuie să vorbesc despre lucrurile astea. Complementaritatea e prin definiție perfectă și probabil ăsta e unul din motivele pentru care încă te evit. Aștept să micșorez prăpastia dintre mine și mine, ca nu cumva să te rătăcesc într-o clipă de neatenție prin vidurile fără de rost ale ființei mele...
Gânduri curate și zâmbetele calde ți le trimit...

Legenda păsărilor metalice

2012-01-08T18:13:00.000+02:00

E trecut de miezul nopții...sunt obosit și-aud zgomote sinistre din pereți. Pare-se că niște animale fără casă și-au făcut culcuș în pereții mei. Nu le-alung...N-am de ce. Nu mi-au făcut nimic, cu toate că, uneori, zgârieturile lor mecanice mă înfioară. Niște animale metalice și-au făcut loc în sufletul meu. Nu le e frică de nimic, nici măcar de focurile pasiunii care din când în când mă cuprind.

Sunt libere să-mi cutreiere ființa și nimic nu le oprește să ciugulească din fiecare colțișor ascuns al gândurilor mele. Niște păsări de fier și-au făcut cuib în capul meu. Ouăle pestrițe se izbesc la fiecare mișcare imperceptibilă de aer sufocant. Le simt grele, le-aud crescând. În capul meu eclozează pui de fier, acoperiți cu un puf negru. Îmi acoperă ochii, nasul, urechile mi-s înfundate de urletele lor...

Acum învață să zboare. Se aruncă sinucigaș în hăurile întunecate dinlăuntrul meu. Puii de fiară au crescut și și-au părăsit cuibul. În urma lor prăpădul nici nu se mai simte, ca și când nici n-ar fi existat. Simțurile mi-s confuze. Nu mai pot vedea oameni, în schimb ating mirosuri ciudate, aud lumini fără glas și mângâi acorduri ascuțite de cântec de om.

Cândva, niște animale metalice mi-au ținut companie. Au vrut să mă învețe că orice lucru are timpul său, că abandonul, în forma sa cea mai simplă, e de fapt un subtil schimb de fluide și că moartea, în toată splendoarea ei e doar un suflet rătăcit. I s-a făcut mila lui Dumnezeu de ea, și i-a lăsat o îndatorire pe care nimeni altcineva n-a vrut să o îmbrace. Acum moartea e veselă, mereu zâmbitoare, ba chiar mai face și glume din când în când. Dacă faci un lucru îndeajuns de mult, ajungi cumva în mod involuntar să-i percepi subtilitățile. Dispare șocul, apare monotonia. Dispare monotonia și apare plictiseala... Dispar gândurile, lucrurile, exteriorul, dispare sensul, căutarea... Toate se sting precum prea puțină iubire secătuiește orice izvor de bunătate. Și-atunci când nimic nu mai contează te întâlnești cu profunzimea. E frumoasă, pură, gingașă, rușinoasă, zâmbește pe ascuns și se preface că nu o vede nimeni. De fapt, e atât de singură, atât de pustie, atât de lipsită de vlagă, încât a decis că nimeni n-o va vedea vreodată. Așa că s-a sacrificata, a murit benevol renunțând la așteptare și-a decis să se arate Morții, știind sau sperând că eternitatea trece mai repede în compania altui suflet...

Și astfel, legenda spune ca atunci când Dumnezeu va renunța să ne mai aștepte, va dispărea și moartea. Vom ajunge în sfârșit singuri, cu povara Universului pe umerii noștri. Și-atunci, de frică, ne vom transforma în animale metalice. Ne vom face cuiburi în noi înșine, vom ciuguli din fiecare colțișor al ființelor noastre, ne vom înmulți și puii noștri vor explora abisurile fără de sfârșit ale creației. Vom aștepta în zadar un gând, o atenție sau măcar o privire deșartă. Atunci vom înnebuni, furia va pune stăpânire pe noi, vom aduce prăpăd și potop peste tot ceea ce există și vom plana sinucigaș în Soare. Acolo unde lumea e mai blândă, mai generoasă, unde sacrificiul sincer e un semn de bun augur. Unde Moartea trece mai rar, pentru ca-i fericita. Acolo unde Timpul trece mai rar, pentru că nu are cu cine sta de vorbă...

5 ianuarie 2012

Dialoguri interioare...

2012-01-05T13:33:00.000+02:00

[Încercați să vă imaginați dialogurile într-o sferă cumva dramatică...]

-Sunt nebun, domnule doctor! Nebun de legat, schizofrenic chiar! Sunt nevrotic, maniaco-depresiv,sunt psihopat! Sociopat, declasat, dilit, descreierat. Mintea-mi e încețoșată, nu văd bine, nu aud bine, am tenul îmbătrânit. Trebuie să mă internați în spitalul dumneavoastră, trebuie!!!

Spunea acestea cu un zâmbet candid, emanând liniște și pace. Acest mic Buddha, mic de înălțime, părea să spună totul în bătaie de joc, iar vorbele lui se deschideau precum niște flori sălbatice, într-un petic de lumină înconjurat de copaci bătrâni, pe care nimeni nu le va vedea vreodată. Doctorul se uită timorat în ochii lui senini și-i spuse:

-Stimate domn, nu știu ce vreți de la mine. Noi, aici, nu tratăm astfel de cazuri. Tratăm Napoleoni, Iisuși, măgari, fluturi, avem chiar descoperiri uimitoare în ceea ce privește tratamentul prostiei, însă de tratarea iluminării nu s-a ocupat nimeni vreodată. Avem... terapie cu electroșocuri, dacă vă sperie durerea trupească.

Plin de dezamăgire, micul Buddha se întristă. Își aprinse o țigară, se mai foi putin și spuse:

-Cum, domnule Doctor? Cum e posibil ca o întreagă așa-zis civilizație să ignore cu desăvârșire o asemenea abominație? Cum aveți un asemenea tupeu încât stați aici, în fața mea, îmi spuneți că faceți parte din categoria oamenilor elevați, că aveți toate simptomele tuturor bolilor psihice și că vreți să scăpați de iluminare? Ce mă împiedică să nu vă internez pe loc și să te trimit pe viață la izolare? Vei sta singur, într-o cameră, legat de mâini, de cap, de picioare și piept cu asprele curele din piele și vei primi prin venă vise, cunoaștere, sex, literatură, durere și extaz. Iar tu vei fi paralizat în propriul tău corp, obligat practic să înduri toate lucrurile de care ai fugit în viața asta și vei muri singur ...

Doctorul începe să fie cuprins de panică. Se uită disperat în jur, căutând un reper în care să-și înfingă unghiile până la carne. Pozele se transformă în caricaturi grotești, pereții se umplu cu simboluri falice, stoluri de ciori se izbesc de oglinda din mijlocul camerei...

-Domnule, să nu exagerăm, vă rog! Vedeți, ăsta e unul din motivele pentru care nu vrem să găsim leac pentru iluminare. Dacă am reuși, Dumnezeu n-ar mai exista, atomii s-ar dezintegra, iar universul s-ar reduce la un ecou auzit într-o bucătărie imaginară de către niște drogați. Acum vă rog să părăsiți spitalul în care-am investit peste 25 de ani din viată și să nu vă mai întoarceți niciodată aici. S-a uscat iarba acolo unde ați pășit. Au murit copacii pe care i-ați privit. Și toți oamenii pe care i-ați cunoscut au intrat în oglinda din biroul meu și s-au transformat în ciori. Se izbesc disperați cu frunțile însângerate de oglinda de fier, sperând că, după îndeajuns de multe generații, de la acest impact continuu și violent, atomii se vor înfuria, vor porni războaie peste războaie. Fierul se va înroși, iar într-un final, după îndeajuns de multe suflete sacrificate care n-au apucat să trăiască decât o fracțiune de secundă, se va face o gaură îndeajuns de încăpătoare încât toți să se poată întoarce la viețile lor. Monotone, unde se simt în siguranță. Unde pot alege nefericirea, frica, ura, nedreptatea, boala, minciuna. Abuzul, necredința, disperarea, mizeria, desfrâul și într-un apoteotic final, Moartea!

Micul Buddha nu-și putu opri o rafală de râs isteric. Își redresă rânjetul, ajunstându-și cutele de pe roba portocalie doar cât să proiecteze pe pereți o reflecție curcubeică, precum o flacără curgătoare, ce urcă pe niște scări inegale, mereu inegale...

-Vă mulțumesc, Domnule Doctor. Deja mă simt mai bine. Abia aștept să ajung acasă, la nevastă, la scumpii mei copii care deja au uitat cum arăt. Sunt nerăbdător să-i strâng pe toți în brațe, sa le spun cât de mult îi iubesc. Cât mi-au lipsit în toți acești ani de patimă și nebunie...

Se aude un ecou în bucătărie. Treziți din reverie, Gicu întreabă:
-Mai facem unul?

4 ianuarie 2012

Piticii de pe soare

2012-01-04T20:14:00.000+02:00

Veleitățile și pseudovalențele lingvistice pălesc în fața autenticității emoției... E ca și cum ai recunoaște geniul unui imbecil care, într-o clipă de regurgitare mentală, rostește adevarul ce îl bântuie de ani și ani de zile. Pe care mereu a încercat să-l sugrume, cu toate că niciodată nu i-a putut simți grumazul.
Nu-i nevoie de lucruri complicate, de cine știe ce planificări sau sistematice scheme abstracte... în nici un caz. E de-ajuns putină nebunie, coroborată cu naturalețea spontaneității. Oricine are ceva de spus și pentru a se elibera nu trebuie decât să îndeplinească puținele condiții elementare. Dezinvoltura, uciderea proastei și recalcitrantei inhibiții, nebunia recunoașterii dimensiunilor interioare, la fel de vaste ca înseși marginile universului...

Adevărul e doar un proces de un dinamism ce depășește orice construcție artificială. E consistent, se armonizează cu orice potențial suprarealist și mai înainte de toate respiră, visează și are nevoie de sentimente pentru a se putea desăvârși. Adevărul e fragmentat, însă cu toate acestea stă la baza construcției megalitice a întregului univers. E fundația spațiului și a timpului, liantul deasupra căruia holograme fără sens se antrenează într-un dans cu valențe de ritual primitiv, primind și dăruind cu aceeași nesfârșită senzualitate durerea și exuberanța. Adevărul e în om, în gând, în furnici și emancipare, în pasta de dinți și imaginile de vinovăție generate de o frustrare trecătoare. Adevărul e căutarea nesfârșită a unui sens ce nu există și nici n-a fost vreodată creat cu adevărat. E atât de mare și de simplu încât e confundat cu iluzia amăgirii de sine, cu ridicolul evidentului, cu blestemul simplității grobiene, generatoare de păcat și mai ales desfrâu.
Fără cumpătare. Fără standardizare. Reguli lipsite de orice boare de coerență, fără ignoranță și lupte cu mori de oameni morți, lumea ar fi la fel de desăvârșită ca și acum...
Ne bucurăm în treacăt de o artificială apartenență la un curent trecător și insignifiant: creația locală, total inutilă în ansamblul multidimensional, dar crucială în stabilirea, sau mai exact segregarea porționării minuțioase a spiritului atotputernic. Dintr-o joacă stupidă, tratatele filologice devin imnuri fiziologice, simfonii ale văzului și culte închinate suspinului...Fără ele, desăvârșirea și-ar pierde din greutate și s-ar contopi cu razele de lumina generate de piticii de pe Soare[...]

19 mai 2011

Portret suprarealist

2012-01-04T19:42:00.000+02:00

Motto: "Copacii vor doar să stea la umbră..."

Din sincretismul abject al lipsei de substanță, vă trimit o bulă călătoare. Da, e la fel de proastă ca și banală, dar asta numai în aparență... De fapt, e o chestie nemaipomenit de interesantă. Dar nu pentru minte. Ne pare rău, nu servim rebuturi în camera asta. Nici măcar așa-numiții oameni decenți. Astăzi avem un tratament special pentru nebuni,debili,descreierați și iubitori de patrie. Un mic marș dinamic, așa, ca pentru stârnirea apetitului...apoi întuneric, cu zgomote sinistre, guturale...pentru ca într-un târziu, capetele să vă fie tăiate de însăși Nemurirea. Care e fată bună, dar cam paranoică ce-i drept. Ea e mai temătoare așa. Temătoare de sine, temătoare de tine și de tot ce-i cuprins între. De urma gândului ce n-a ajuns niciodată până la gândire... Soluția tuturor problemelor, revelația, mântuirea, rătăcită pe undeva, prin mintea noastră deloc neîncăpătoare...

Un microcosmos abstract, în care un fir de nisip reprezintă, metaforic, o clismă la mezanin, într-o zi însorită dar cu mult vânt.Sunt câini care-mi latră în suflet, urlete de om mort cu laringele lubrifiat, copii abandonați, cu capete sparte și căutări neterminate, cu număr impar de mâini, picioare, ochi și spasme, cu nelimitări încropite de ne[...]

mai 2011

Cronicarul Universului

2012-01-03T19:01:00.001+02:00

[...] Se lăsă pe spate în scaunul de paie artificiale și trase adânc în piept o gură de aer reciclat. Locuia într-o cameră modestă, cu diametrul de 4 metri, utilată cu un dom demn de poveștile ancestrale...Erau proiecții primitive, vieți private de tehnologie, de siguranță, sau conștiință universală. Ca niște șobolani închiși, timp de câteva milioane de ani, într-un laborator gigantic de mărimea M, orbitând în jurul unei stele galbene. Vedea frânturi, tinerețe, moarte, băutură, sex, marile mistere asociate raselor primitive despre care se știa atât de puțin...

Era antropolog. Singuratic, izolat în domul său de eoni, păstra contactul cu exteriorul doar prin proiecțiile astrale. În afara timpului, spațiul capătă noi sensuri,valențe subtile iar mintea, darul divin cu care Dumnezeu a pornit revoluția schimbării, reprezintă elementul de coeziune a întregii creații primare.
Lumânarea, făcută dintr-o substanță vâscoasă, emana mirosuri ciudate, uneori neplăcute, însa de cele mai multe ori absolut fascinante. Mirosea a fân, a primăvară, a dulceață și cafea, a apus și răsărit, a nou născut și vin proaspăt, a canabis, a urlete de lupi... Infinitatea imaginației constituia în cele din urmă siguranța libertății absolute a creației desăvârșite.
Absolut orice informație sau nuanță subtilă erau păstrate în memoria universală. Până și cel mai mic firicel de praf se dizolva într-o viziune aparte iar gândul, unitatea de măsură absolută, îl însuflețea și proiecta într-un spectru absolut întreaga istorie a microcosmosului aferent.
Liniștea desăvârșită domnea peste zările împestrițate. Privirea lui putea străbate oricare dintre cele 12 dimensiuni, iar asta îl făcea să se simtă bine. Era Cronicarul Universului, ființă mitică însă foarte apropiată creatorului. A fost prima creație a Lui, Cuvântul, despre care se vorbește în evanghelii, și de-atunci apropiat sfătuitor al Absolutului. A asistat la nașterea Planului Material și marea sa mândrie o reprezintă radiațiile, o idee pe care-a sculptat-o într-o seară în timp ce savura un apus pe o planetă cu doi sori. Atunci s-a gândit ca n-ar fi rău să existe un element de interdependență între toate corpurile solide, materiale sau spirituale. O metodă intimă de comunicare între orice particulă din multiversul pluri-infinit. Dumnezeu a fost încântat de idee și i-a oferit privilegiul de a-i da singur formă și viață.
Se opri din reverie și-și mai aprinse o țigară. Adora felul în care transmutarea energiei, încă proaspăt impregnată în aer, îi inunda plămânii, stimulându-i glandele pineale. Hormonii erau eliberați instantaneu, întregul corp fiindu-i asaltat de fiori electrici îndopați cu endorfină. A fost Zeu, Plantă, tânăr copil, Soare, Libelulă, Lumină și câte și mai câte...Momentan e un copil, dacă are 25 de ani, stă întins în pat scriind într-o agendă sau citind dintr-o carte ce încă nu a fost publicata și-și descoperă o noua dimensiune a conștiinței. Nu a fost pe deplin convins ca acest moment va veni vreodată, cu toate ca în momentul în care-a auzit despre toate acestea un fior i-a străpuns ființa aproape paralizându-l. Iată-l în sfârșit ajuns în pragul revoluției spirituale. E relaxat, lăsându-și mintea să cutreiere galaxiile și clusterele neuronale. E creator desăvârșit, Cronicarul Universului. Foarte curând își va găsi o slujbă, își va aminti programarea, își va cumpăra o chitară strașnică,se va îndrăgosti, va termina facultatea și se va bucura de acest film minunat, intens și...Acum se va duce să fumeze o țigară, după care va reciti tot ceea ce a spus și va zâmbi împreună cu imaginația bogată, frumoasă și gingașă...

24 decembrie 2011

Dupa intalnirea cu fata imaginara...

2012-01-01T22:46:00.000+02:00

E vorba de spatii...Spatii intime, spatii comune, distante arbitrare de care avem disperata nevoie.Trebuie cumva sa parcurgem un anumit proces pentru a-i putea observa particularitatile.Trebuie sa cultivam sentimentul pentru a ne putea bucura de el.

Trebuie, trebuie...asemeni unor bule imaginare in care incap litere aleatoare. Se sparg intamplator, eliberand cand si cand cate un semn distinct, mascat de o intreaga armata de ganduri si pregatiri. Se scurge viata incet din butoaiele prea bline de goliciune. Se despart nuferii incet de suprafata apei si incep sa gangureasca tiptil, imprastiindu-se in infinitezimale particele de creta.
Urmele gandurilor noastrea sapa gauri in temeliile universului. Rareori se intersecteaza, ciocnindu-se violent. Doar atunci se naste vinovatia pentru ca in contact cu un alt gand, apare un declic, o transformare, o transmutare a energiei creatoare intr-o reflectie bolnava, intr-o permutare fara sens a coordonatelor sufletesti.
Gandurile s-au dezintegrat si-au ramas in urma lor tunele incapatoare, migalos faurite si variat decorate.
Disimulând in fața adevărului, ne trezim in posturi ridicole de saltimbanci deșănțați, de grotești proiecții primitive, de marionete conștiente de propria fatalitate infailibilă...

Nu-i vorba de intrebare....

2010-11-20T00:56:00.003+02:00

Si nici macar de foame. Nu-s intrebari intreabatoare, nu-s lipsuri care sar din sacul gol. Nu e nimic de genul asta, pe cuvant. Nu e nepotrivire, nu e nici ghinion... nu-i numic, dar absolut nimic din sfera lucrurilor pe care le-ai...ghici din prima incercare. E doar un simplu sens,putin doar, mai abstract. Si nu din profunzime, nici macar din amintiri ce demult s-au sedimentat intr-un sens impropriu. E ca o melodie pe care nu stii unde s-o arunci.O stii, ti se misca pe sira spinarii, iti excita intreg corpul, dar parca nu poti s-o atingi. Se plimba libera, asa, printre portile inlantuite, de parca ti-ar cunoaste fiecare por. Lacrimi au fost destule, slava Domnului. Acum nu mai conteaza. S-a intiparit pe Suflet, s-a platit pana la ultima centezima, si-acum e vorba doar de echilibru.
Nu vezi limitele.. sunt prea departe pentru a putea fi privite, daramite judecate cu straba vedere de orb. Nici de alegeri nu-i macar vorba, pentru ca astea implica un anumit detasament. Nu ca detasamentul asta ar constitui cine stie ce lux. E cumva un pret pe care-l platesti pentru toate excentricitatile pe care ti le-ai permis de-a lungul timpului. Un pret pentru neconventionalitate,sau chiar bad karma, cum o numesc unii. Ideea e ca nu e vina nimanui. Nu exista vina, nu exista dualitati, nimic nu e real. Nici macar sufletul pe care ti-l imaginezi incandescent. Dar...de cate ori nu ti-ai repetat cuvintele astea, asteptandu-te sa vezi cumva proiectiile luand viata, dansand si band din pocalul simplitatii. E prea simplu pentru a putea fi imaginat de-o minte bolnava. Care e banala, in esenta...Si nici macar nu-i paradox. Nu, nu exista scuze. Nu exista nimic, nu-ti amintesti? Ai chiar asa o memorie scurta? E simplu toate, totul are sens. Chiar si greselile gramaticale, care nu mai au nici un sens. Primul pas e mereu cel mai simplu. E primul gand curat care-ti scruta fiinta, e primul gand care te defineste. Corpul, mintea, incearca sa-l prelucreze, incearca sa-l asimileze , dar nu pot. De ce? Pentru ca trebuie sa mori ca sa fii viu, pentru ca trebuie sa mori pentru a fi constient. Si ce folos daca nimic nu se leaga asa cum ti-e proiectul? Da, ala pe care l-ai improvizat pe loc, ala care se impotrivea sentimentului, ala care nu era natural, dar pe care-l simteai ca fiind autentic. Totul are sens, strica tortele care se-aprind singure. Totul se leaga, si numai subconstientul pe care-l bei te intelege. Doar el te urmeaza pana-n panzele albe, care-s suflate de vantul fiintei fara de sfarsit. Si tu plutesti pe barca de salvare, cu un cutit in mana, si c-o busola-n alta, suflandu-ti intestinele-n aer in speranta ca vei prinde vreun sens nevrut, dar intuit. Nu merge asa, nu se inalta josul doar prin legea levitatiei. E nevoie de ceva mai mult, ceva mai spontan, fara eroi, fara revolutii, fara teritorii subevaluate. Doar un concept mai cizelat, coroborat cu aerul de noiembrie. Nici prea aspru, nici prea rece, doar potrivit pentru revelatii neintelese. M-am ridicat la ceruri asta noapte, si-am fost scuipat ca o coaja uscata. Amara tare, putin respingatoare.M-am intors spasit in patul meu, obisnuit cu nasu-mi neantrenat dintotdeauna. Si ochii imi curg, asa cum odata imi curgea seva peste bocancii inghetati. Duhoarea nu exista, e doar un simt de lux, pe care altii il dezvolta mult prea mult. Acum imi plac si cainii si psisicile. Asta ma face oare, prostituat? Ma indoiesc, asa, din logica-mi prea limitata. Incerc cumva , printre cacofonii rupestre, sa-mi gasesc tatal mort de SIDA. L-am zarit aseara pe trotuar, imi arata un deget, dar nu-mi amintesc nici un detaliu. E doar o viziune spontana despre tatii care se materializeaza din cauza cetii. Stiu cumva cum ar reactiona, desi daca ar fi sa-mi dau cu presupusul, cred ca ar fuma aceleasi tigari pe care le fumez si eu. E doar nu instinct, asa , mai masculin, mai putin feminin , mai efemin din fire. E liber cumva, fara a fi cu desavarsire real. N-are nici nume, nici notite personalizate. E doar o fantezie de moment, o fantasma lipsita de sentiment. Si stim cu totii cum se numeste asta. N-o s-o mai repet. Am gasit micul print pe youtube. Filmul. Si are sens, si printul e adevarat. L-am visat mai demult, intre niste coperti albastre, si era bilingv si pur. Dar acum, incerc sa-l reproduc, si nu mai pot. Micul print e mic, si sta bine pitit prin crevasele in care n-ai curaj sa te arunci. El e liber, si-ti arata cat de insignifiante sunt prioritatile tale... care nici nu exista. Si daca micul print e real, inseamna ca tu existi doar ca parte din imaginatia sa. Esti o creatie a unui minunat pitic blond, cu spada si floare. Esti liber, iar singuratatea si tristetea sunt monede stabile, prin care-ti semnezi zambetul ce va sa vie. Si casa de la munte, nu-i doar un vis. Nu-i inchipuire, nu-i nici macar batranul pervers de la far. E o creatie frumoasa, de care cineva se va bucura pana la urma. Tu nu vezi, cum spuneai si mai demult. Si toate promisiunile pe care le-ai facut, ti se vor fi indeplinit pana cand vei respira inca o data. Si daca timpu-i un urat, tu cum mai esti, munte simbol al ingnorantei lumii? Ca breaz in nici un caz nu esti. Sunt doar un subconstient al unui om banal si moale. E las in continuare, cu toate ca incearca sa braveze. Va spun eu, ca-i doar un copil molatec , asa cum s-a nascut,cu lat la gat.Si maica-sa-l iubeste , cu toate ca nu-l vede nici acum. Si ursul l-a lasat in pace, caci mortul plin de frica se-mpute de la prima nerasuflare. Nu-s fericit, sa stii. Si nici nu cred ca am sa fiu, pana cand nu voi deschide ochii. Cu toate acestea insa, imi tin palmele stranse peste globii oculari. Globii viziunii, globii insamantarii sincere si pure, care exista doar in ideea firii. In rest, doar animale, majoritatea porci. Ei au personalitate, si nume de oameni, si gem cu foamea-n suflet, si striga arbitrar: EVRIKA!!! Chiar daca mor, m-am materializat in foame. Si-acum doar potolesc un biet flamand care ma cauta din scurt... E clar. E bine aici, la noi la tara..

Dreptul la replica... se simte dumneaei daca va citi vreodata chestia asta...

2010-07-11T13:17:00.002+03:00

Stimata Doamna,
Poate ca prezenta mea atat de aproape de domiciliul dumneavoastra de vacanta , sau neanuntatele mele intruziuni in ceainaria de langa editura v-au facut viata un calvar. Campul magnetic emis de marsavul meu corp fizic o fi avand miros de Targu Neamt, si de pervertire familiala. Pentru acestea imi cer mii de scuze si nu pot sa invoc decat blestemul divinin de a ma fi nascut. Pocainta mea nu are limite si vizavi de motivul ce v-a determinat sa va infierbantati atat de tare incat sa ma sunati in aceasta seara si sa ma faceti nesimtit. Pentru toate imi plec umilul cap gol si nesabuit in fata blandetii dumneavoastra desavarsite, asteptand penitentele de rigoare de care nici fundul Tartarului nu ar putea sa ma izbaveasca pe deplin.
Sunt convins ca merit absolut totul, ba chiar mai mult, si ca orice discutie privata pe care am purtat-o vreodata cu vreun compatriot de planeta trebuie luata drept dovada absoluta a nimicniciei blestematei mele fiinte. Sunt absolut convins de gratia dumneavoastra lingvistica , de gingasia operelor semantice ce se varsa cu atata armonie din minunata dumneavoastra gandire. Sunteti inspiratia unei intregi generatii, unei intregi ere, vocea nemijlocita a intregii dumneavoastra constiinte, despre care sunt absolut convins ca e mai curata decat parul Creatorului insusi. Intr-adevar, eu sunt motivul tutuor frustrarilor dumneavoastra sociale, eu sunt acel neipravit Brutus care se gandeste numai la Tronul Vanatoresc, la comorile ascunse de predecesorii mei barbari. Bineinteles ca nu-mi ajung sutele de milioane ce mi-au umplut buzunarele in toti acesti ani, bineinteles ca sunt impatimitul carnalei mojicii materialiste. Creierul meu amorf este plin de nestematele si rubinele, de diamantele si ciresii din spatele gradinii... Marul Paduret este Graalul meu, si nu ma voi opri din aceasta sangeroasa cautare pana cand nu voi revendica pana si pamantul vecinilor, eventual cand voi pune stapanire pe castelul reginei Nuta de vizavi. Si-mi voi savura victoria pe creanga cea mai de sus a Parului de langa gard, scuipand seminte cu vantul mangaindu-mi pletele...
Dar indeajuls cu nestavilitul orgoliu si ale mele obsesii si ganduri de tradare. Din pacate, acesta este oprobriul meu... in fiece clipa, in fiece sentiment produs de abjectul meu pseudo-suflet, abunda aceste ganduri de cucerire si glorie. Puteti vedea acum ca n-am avut de ales in momentul in care insusi Mephistofel mi-a batut pragul usii, oferindu-mi aceasta nesperata oportunitate. Si va promit ca dupa ce-mi voi fi sapat mormantul in spatele veceului, orbit de glorie si chinuit de diavolii ce ma vor imprejmui, ii voi lua locul lui Iuda in fundul iadului. Asupra fetei mele va apasa intreg pacatul universului, si pentru eternitate voi urla pocainta si iertarea.
Si numai ale dumneavoastra urechi vor auzi chinurile mele, spre bucuria intregii lumi ...
Cu acestea imi inchei dreptul la replica pe care ,bineinteles,mi l-ati acordat cu simtul diplomatiei care atat de bine va caracterizeaza, si singura consolare pe care v-o pot oferi pentru moment e trimiterea la soarta-mi ce va sa vie. Cu siguranta ca insusi marele Dante din Florenta se va ridica din mormant, pentru a aduce corecturile de rigoare, redenumindu-si capodopera : “Divina comedie in care Lucian din Tirgu Neamt, fiul lui Petru si Pavel, l-a trimis in concediu pe Iuda Iscarioteanul”..
Etern eteric respect pentru universala dumneavoastra prezenta,
Cu sincera condescendeta,
Al dumneavoastra Nesimtit din Tirgu Neamt...

O poezie superba, a lui Sorescu...

2010-02-03T20:38:00.001+02:00

Marin Sorescu - Adam

Cu toate ca se afla in rai,
Adam se plimba pe alei preocupat si trist
Pentru ca nu stia ce-i lipseste.
Atunci Dumnezeu a confectionat-o pe Eva
Dintr-o coasta a lui Adam.
Si primului om atat de mult i-a placut aceasta minune
Incat chiar in clipa aceea
Si-a pipait coasta imediat urmatoare,
Simtindu-si degetele frumos fulgerate
De niste sini tari si coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O noua Eva rasarise in fata lui.
Tocmai isi scosese oglinjoara
Si se ruja pe buze.
"Asta e viata!" - a oftat Adam
Si-a mai creat inca una.
Si tot asa, de cate ori Eva oficiala
Se intorcea cu spatele
Sau pleca la piata dupa aur, smirna si tamiie
Adam scotea la lumina o noua cadina
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Aceasta creatie desantata a lui Adam
L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieste
Si l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

....

2009-04-18T16:57:00.001+03:00

Deunazi mi-am pus pecete-n frunte, fara sa vreau, desigur. De parca o mana diabolica s-a aplecat asupra mea si m-a lovit plina de cruzime...dar cei din jur nu vad, nici macar nu simt. Decat atunci cand scuip sau murmurul se-aude-ncet printre dintii mei parsivi. Nu mi-e rusine sa recunosc, chiar daca o fac in locuri in care nu m-aude nimeni. Ii vad pe toti, ii simt, si furia m-apasa mai tare, tot mai tare...
Eram prea mandru cateodata, iar alteori fugeam de picaturi... stiam de tot si toate, si nici acum n-au reusit sa ma doboare... M-au prins in coltul meu, dar dintii m-au ajutat inca o data. Presar ghioage-n jur si-atunci pot sa respir, doar daca nu-i lumina. Urasc animalele, si tot ce tine de regnuri si vioare...urasc pamantul tot, urasc pana si soarele care se-agata de mine ca o omida jegoasa. M-apasa totul, totul... si nici macar moartea nu ma suporta, caci o scuip mereu cand trece-n fuga pe langa picioarele mele. Scuip de cand ma stiu, si consider ca e o calitate rara, asemeni coltilor ascutiti, sau gurii prea stranse. Nimeni nu ma-ntelege, nimeni nu poate sa patrunda de zidul pe care-l ascund cu propria-mi carne. Gandurile mele se-ndreapta doar spre el, fiinta mea e plina de zid mucegait si caramida arsa... dar n-au sa-l gaseasca-n veci, asta nadajduiesc. Nu cred in pescarusi...cred doar in zidul meu murdar, caci unde altundeva sa caut dovada concretului daca nu in locul ce-mi murdareste mana? Il ating si ma desfat cu totul, ma prind in jocul lui si ma ameteste atat de tare incat mai am putin si plesnesc de placere... nimeni nu-l stie, nimeni nu-l banuieste...

Zambeste Cald...

2008-11-21T06:05:00.000+02:00

Un individ, cu o grimasa serioasa, priveste in gol, incercand parca sa se desprinda de cadrul posac in care respira adanc. Un copil trece pe langa el, se opreste si incepe sa vorbeasca:

Sarumana nenea. Ce faci? Vad ca te uiti urat...ti-a murit cineva? Mie mi-au murit bunicii din partea tatalui, si am plans muuult. Am fost la inmormantare la amandoi, desi mi-a fost rusine pentru ca vroiam sa-i uit. De ce esti trist? Nu stii ca nu e bine sa fii trist? Si mama e trista... aproape mereu. Vreau sa zambeasca, dar un inger imi spune ca nu se poate. Un inger e frumos. Are ochii mari, si curati, e frumusel foc...mai ca-ti vine sa-l mananci. Are aripi pe care noi nu le vedem pentru ca suntem spurcati. Stii, un inger mi-a zambit odata, si pentru asta sunt mandru. Am incercat sa-i fac o poza, chiar in acel moment, dar n-a iesit la developare. Nenea, de ce esti trist? Si mama privea in gol, ca tine, si uite ce-a ajuns. Am vrut sa rad alaturi de ea, sa ii simt dragostea agasanta. Dar privirea m-a salvat de chinul asta...durerea a rezolvat totul. Nenea, nu mai fi trist, ca trece. Asta imi spun mereu: lasa mai c-o sa treaca, si totul o sa fie uitat, doar tu o sa fii in continuare aici, fugind de dulaii astia balosi si nespalati. Put atat de tare incat multa vreme am crezut ca sunt morti... dulaii morti, care vor sa ma muste de fund. Niste fantome care beau din Stix si se stramba la Cerber, atenteaza la muschii mei fesieri. Hoiturile ma urmaresc ..hihihi.
Nenea, cand ma uit la tine imi vine sa plang. Mi-e mila de oamenii care se lasa pacaliti de diavol. Cand scriu cuvantul asta, il scriu cu litera mica pentru a-mi exprima dispretul. Nu plange nenea, te rog eu nu plange. Se zice ca barbatii nu trebuie sa planga, pentru ca ei sunt barbati. Si eu sunt barbat, dar unul mai mic. Inca n-am vocea groasa, si par la puta, dar cand o sa am, o sa ma numesc barbat, si atunci n-o sa mai plang. Nu mai am mama, dar mi-am inventat eu una imaginara, care-mi spune : lasa jiji, ca o sa fii tu mare si voinic, si-o s-o faci mandra pe mama. O sa stii sa vorbesti, sa gandesti, o sa fii in stare sa te lupti cu idei, si cu vorbe... si mama o sa te pupe, si-o sa-ti faca mancare buna in fiecare seara... Nenea, de ce copiii vorbesc urat? Injura mult, si sunt rai. Ii bat pe aia fara aparare, si le fura banii de mancare, ca sa-si cumpere tigari. Nenea...de ce copii fumeaza? I-am vazut de multe ori sorbind cu pofta din tigare. Nenea...plangi. Rushine sa-ti fie. Inseamna ca nu esti un barbat adevarat. Stii ce te rog? Daca nu poti sa fii vesel, macar nu te mai uita in gol. Roteste-ti ochii aia mari, caprui...simuleaza viata, miscarea, frumusetea gestului. Cine stie, poate o sa te impiedici si o sa cazi in raul durerii. Stiu ca are un nume urat, insa apa sa e limpede si gustoasa, nu ca aia de la chiuveta care are gust de medicament. Si pestii sai sunt pastravi grasuni si colorati, care sar de nebuni la cate-o cascada mai zgomotoasa. Stii ca eu am facut baie intr-o cascada? Da, nu te mint. Am facut baie in Duruitoarea, pe Ceahlau. Vaai, stii ce amuzant a fost. O senzatie unica in viata, daca n-o sa mai am cu cine ma duce acolo. Tu stii sa inoti? Nenea, vad ca te misti … foarte bine. Eu nu mai am casa... ma duc in lume ca sa-mi incerc norocul. Am auzit ca toata lumea face asta...toti oamenii strasnici. Si bunica mea a plecat in lume, si avea paispe ani. Eh…ce conteaza cati ani am. Sunt eu mai firav din fire, dar asta nu inseamna nimic. Nenea, vrei sa-ti sterg eu lacrimile? N-am decat o batista in care mi-am suflat mucii de vreo doua ori, dar mai am un colt curat. Auzi... da' tu iubesti? Am auzit de la alti copii morti ca oamenii mari se joaca de-a iubitii, si se bucura, si sufera, si pana la urma uita ca au fost copii si mor. Mor, dar traiesc...nu, nu inteleg prea bine, insa sunt doar un copil. Nenea, vrei sa vorbesti cu mine? De ce nu spui nimic? Vrei sa plec? De ce nu-ti mai misti ochii? Am o pritena care a stat langa bunica ei cand aceasta a murit. Iti dai seama? Sa fii martorul acelei renasteri mitice si legendare, pe care insa n-o poti vedea in totalitate. Sa ramai cu casuta credincioasa a bunicii tale, care i-a fost mereu aproape, si i-a tinut de cald sufletului . Am inteles ca era o femeie minunata..si buna. Nenea, tu esti bun? Cum arata oamenii buni? Eu n-am vazut nici unul. Adica, am vazut multi oameni pe care ii consideram buni, dar multi s-au dovedit a fi niste canalii. Niste rai, care vor doar sa muste si sa se prapadeasca. Nenea, tu esti un om rau? Vrei sa ma bati? Iti plac copii? Mie da, insa poate doar pentru ca sunt copil. Imi fac griji pentru atunci cand o sa ma fac mare. Eu nu vreau sa cresc niciodata. Stiu ca alti copii vor sa creasca, dar eu vreau sa fiu asa , mic si plin de privilegii. Da, nu stiai? Copiii sunt privilegiati, dar asta doar pentru ca nu sunt oameni. Asa zice prietenul meu. Nenea, tu ce crezi, eu sunt om? Uite...fetita aceea de pe trotuarul opus, care merge cu mama ei la coafor si tine o cutie de margarina in mana...ea e om? Ce il face pe om, om? Nenea, tu esti om? Nu prea te misti, si nici nu vorbesti. Ma intreb daca existi. Nenea, existi? Sau esti doar o viziune...o halucinatie, dintr-aia de care faci cand iei droguri. Nenea, tu ai luat droguri? Eu nu vreau sa iau, niciodata. Nici macar iarba, chiar daca nu se pune. Psihologul a zis ca daca tragi o marijuana la discoteca, pentru ca ii vezi pe cei de langa tine zambind, nu inseamna ca te droghezi, ci ca aia e curiozitate. Eu nu vreau sa ma droghez niciodata. Nenea...respiri? Mie-mi place sa respir. Dar si respiratia asta e relativa. Ai vazut cum respiri la teava de eshapament? Respiri urat...respiri ca un om care a mancat multe suflete, si multa rautate. Astia la batranete tusesc urat, si scuipa printre dintii pe care nu-i mai au...Nenea , tu esti rau? Se face tarziu... cred c-o sa dorm sub pod in seara asta. Cand eram mai mic ma urcam pe pilon, si aveam un fel de mansarda de pe care ma uitam in zare. Era frumos, si dimineatza puteam vedea soarele ratacind. O sa caut un catel cuminte, care sa-mi tina de urat. Asa nenea, uite ca fata ta s-a trezit. Ochii ti se misca, coltul gurii tremura, si nasul tau a tremurat. Nenea, eu sper sa traiesti din nou. Stiai ca oamenii invie? Eu am fost mort clinic , timp de patru ani, dar am inviat. Da, si stii care-i smecheria? Am incercat si alte smecherii, insa doar asta a functionat. Smecheria e Dumnezeu. Vezi, scriu cu litera mare ca sa-I arat ca-L iubesc. De fapt, El e Totul. Nenea, ma dor talpile, caci mi-am lasat papucii acasa. Ma duc sa ma spal cu roua, si sa ma dau pe iarba. Pa nenea, si sper c-o sa zambesti. Mie-mi place sa zambesc. Odata, am zambit atat de mult, incat dintii mei s-au albit. Da, si atunci parca aruncam cu raze de zambet in oameni. Nu,ei nu reactionau, dar eu simteam ca zbor. Nenea, tu ai zburat vreodata? Eu zbor doar cand sunt fericit; tu cand zbori? Nu mai fi trist, ca nu-i frumos. Nenea, eu nu am mama. Nici tata. Asta inseamna ca sunt orfan? Nenea, eu am si mama si tata. Si nu doar atat. El e Totul....

Copilul se indeparteaza, sarind intr-un picior. E murdar, are parul gras, si cateva dare de noroi pe fata...

2 martie 2005

Pamflet ecologic

2008-11-20T06:02:00.000+02:00

Actiune si reactiune. In esenta, doar despre asta e vorba. Nu incep caii sa culeaga pere, nici elefantii sa ude straturile, fara a fi existat o cauza prealabila de la care sa fi pornit totul. Soarele nu e suparat pe noi, chiar daca vroiam sa-l poluam pana si pe el cu deseuri nucleare... Poate doar pamantul ar vrea sa ne dea o lectie , despre ceea ce inseamna parjolirea si sufocarea cu sticle de plastic, dar e un gentlemen, si o face pe o cale demonstrativa, fara a ne face prea mult rau. Si , in fond, nu el e cel ce actioneaza, ci propriile noastre maini, care uneori se uita in alta parte, si prefera sa ignore posibilele efecte ale unui gest banal, precum aruncarea unui ambalaj de plastic, sau al unei sticle amarate, pe caldaramul care deja-i plin ochi cu resturi „menajere"... Si uite-asa se muta Africa in Constanta, Polul Nord la Ecuator, si toti copacii emigreaza in Danemarca. Dar nu oricum, ci pliati frumos in topuri, sub forma de scanduri, vopsite pe margini cu albastru, rosu sau verde... au fost copacii nostri, acum sunt mobila lor.
Cu ce ramanem? Cu un placut gust de nisip, eventual si o furtuna exact ca in sahara. Mai greu o sa ne fie cu camilele , pentru ca vacile noastre dau lapte, deci se deshidrateaza mai repede. Dar se vor descurca cei ce ne-au modificat genetic rosiile, ca sa creasca mai repede , ca si cum ar fi niste baloane ce se umfla in trei luni. Ce conteaza faptul ca Dumnezeu le-a zamislit o alta cale? Ce conteaza structura genetica ce s-a rafinat timp de milioane de ani? Noi o putem face in 2 luni, avem o carte groasa despre Genomul Uman, si daca ne enervam, putem face si oameni cu aripi, macar sa imitam ingerii , si sa ne mintim ca suntem fiinte superioare... Morala? Sa ne mutam cu totii la tara, inainte sa se mute acolo germanii si olandezii, sa lasam copacii sa creasca, pentru a avea o mostenire sacra pentru inaintasii nostri. Cu rosiile umflate e mai greu, pentru ca ar trebui sa existe responsabilitatea acolo unde se iau astfel de decizii, dar, din pacate, ecuatiile economice par a fi mai presus de asta. Nu se mai pune problema cauzei si a efectului, ci a eficientizarii profitului, iar asta se simte in caldura de-afara, in desertul care apare peste ceea ce a fost odata o padure falnica, inainte de a fi trecut prin stadiul campiei. Pana si muntii sunt amenintati de lacuri. Nu, nu lacuri glaciare, nici macar lacuri cu apa dulce, ci de lacuri cu cianuri, captusite cu plastic gros de 10 centimetri... Poate orgoliul nostru se va topi odata cu caldura, si ni se va urca mintea la cap, pentru ca acolo-i mai racoare si temperatura scade mai repde....

Haos si iubire...

2008-11-19T06:01:00.000+02:00

Dintr-o picatura de ploaie se naste un zmeu… un zmeu nascut dintr-o picatura de ploaie. Lumina inchide cercul deschis… cerul deschis. Ma-nvart intr-o lume cu susul in jos…. Cu josul in sus. Respir frumusete si expir bunatate….sunt liber. Strang in palma o bucata de aer…o comprim cu gandul si-o transform in soare… sunt bun. Ating cerul cu o pana de aur… pana e a Lui, aurul al nostru. Cerul se decoloreaza si devine fad….cerul i-al nostrul, culoarea e a Lui…. Ma-nchid singur intr-o lume discreta.. sunt om, am nume si adresa, am chiar si cont , chiar daca gol…. Deschid cutia si vars apa inauntru.. o spal. Lumea se spala, si-odata cu ea, apar lucruri noi, iar marea se inalta…. M-opresc la o margine, si te vad pe tine…zambesc, si-ncep sa tremur. Numar orele pana maine. Adorm, si zambesc, cu gandul la tine. Zambesc…

Marturisesc...

2008-11-15T06:04:00.000+02:00

Era o vreme când mă priveam doar printr-o oglindă găurită în mijloc. Nu ştiam că-i crăpată, nici măcar că tot ce văd în ea e deformat de liniile frânte pe care nici nu le conştientizam. Vedeam doar un chip hâd şi-o lume neagră, mereu înconjurată de nori malefici şi tunete vrăjmaşe. N-aş putea spune că viaţa a reuşit să retuşeze prea multe, însă acum văd crăpăturile, văd şi gaura, şi conştientizez faptul că arătarea pe care o ştiam mai demult era doar o iluzie. Cu toate acestea, pe zi ce trece simt că îmi doresc să mărturisesc acea perioadă. Tata zice că-i un text prea lung, şi să mai scurtez din el. Amicul meu de pană literară m-a sfătuit să vin cu cel de-Acum şi că de-Aici începe literatura. Să nu mai scormonesc prin jurnale decât ca-ntr-un album de familie, şi să împrumut de la dânsul Oglinda lui Orfeu, pentru a nu-mi şifona prea tare imaginea. Am s-o folosesc, dar o voi aşeza lângă mine, căci niciodată trecutul nu ne defineşte, ci doar ne arată drumul pe care am mers pentru a ajunge în x-ul care se deplasează mereu, ţinând astfel pasul cu Prezentul. Şi indiferent de ce drum am fi ales, Universul nu stă niciodată pe loc, iar judecata ne-o facem singuri, cu o Balanţă fără talere, pentru că Sufletul are o altfel de greutate. Şi-aşa spuneam atunci:

Mărturisesc, sunt un om mic, neînsemnat. Nu-mi place să mint. Nu-mi place să mă simt vinovat. Nu-mi place să fiu rău, sau să cad în capcane. Sunt un punct insignifiant în desenul mirific al perfecţiunii. Sunt o biată frunză mâncată de omizi dintr-un plop măreţ, ce nu va muri niciodată. Sunt dezorientat, şi mi-e frică. Mi-e frică, însă de ceva vreme frica se deghizează în curaj, în detaşare. Frica s-a plictisit să fie ea însăşi; acum se joacă de-a actriţa. Sunt un rebut, şi totuşi tânjesc spre adevăr. Am greşit mult, şi totuşi vreau să mă îndrept.
Mărturisesc totul, doar să scap de această povară ce e atât de mare, atât de fioroasă, încât ameninţă să mă strivească între dinţii ei băloşi, şi murdari. E adevărat, am făcut rău, mult rău. Mi-am bătut joc de mine, de viaţă, de lucruri sfinte, şi chiar de Adevăr. Am râs ironic de lucruri frumoase, am condamnat bunătatea, am distrus idealuri, şi am schingiuit dreptatea. Recunosc, sunt un om de nimic, ce nu merită nimic pentru că asta e tot ce ştie : nimic. Mi-am batut joc de cei dragi, am confundat dragostea cu ura, şi afecţiunea cu dispreţul. Mărturisesc, mi-am pierdut puritatea, inocenţa, mi-am rătăcit sufletul în veşnicele coridoare ale fiinţei mele. Recunosc, atingerea mea a transformat iubirea în povară, a făcut din diamant o substanţă vâscoasă, şi rece, a spart oglinzi şi a împrăştiat grămezile de cocostârci, ce discutau despre desăvârşire. Întregul meu corp ar trebui învăluit într-o bulă de gheaţă, şi aruncat în neantul cunoaşterii…uitat de fiece suflare, de fiece electron beat de durere, de fiece neuron înţelept. Mi-e frig, mi-e foame, îmi vine să vomit… îmi vine să urlu, să bat pe cineva. E adevărat, mi-am bătut joc de mine, de tot ceea ce e mai bun şi mai energic în conştiinţa mea. Am violat o bucată din naivitatea mea, am ars trecutul cu un cărbune atât de fierbinte încât aerul îi fugea din cale, aruncând sacii cu oxigen pe podea şi îmbulzindu-se spre găurile răzleţe din geamul jegos. M-am supus torturii cu o plăcere sadică, m-am torturat cu aerul omului debil. Am plâns, am râs… orgasmul mi-a sfâşiat interiorul, şi a asmuţit norii răzbunării asupra creierului deja epuizat de valul de toxine. Mi-e ruşine de ceea ce am fost, de ceea ce sunt şi de ceea ce pot deveni. Ruşinea s-a transformat în sânge, şi încearcă să-mi purifice corpul, încearcă să mă ajute chiar dacă nu merit. Nu merit nimic… nu merit frumuseţe, nu merit bunătate, nici adevăr, nici voluptate; nu merit bucurie, nici tristeţe, nu merit adevăr şi nici minciună. Nu merit viaţa, şi nu înţeleg de ce mi-a fost dată. Nu înţeleg de ce am fost iertat de fiecare dată pentru prostia mea, pentru ignoranţa mea, pentru complotul abil şi murdar cu diavolul, cel de suflete suflător. Nu înţeleg de ce am primit atâtea daruri la naştere, de ce am fost privilegiat în viată, de ce ştiu atât de multe lucruri, sau de ce văd suflete când eu sunt atât de mic, de prost . . Suspin degeaba, pentru că nu am de ce. . Mărturisesc, sunt doar un mojic, un pederast metafizic, o scursură spirituală, ce nu are ce căuta în intervalul iubirii. Îngerii plâng când mă văd, însă nici ale lor lacrimi nu le merit. Sunt atât de nepotrivit pentru această lume încât vărs încontinuu, şi nu mă pot opri pentru simplul motiv că vărsătura mă eliberează. Voma e fericită, pentru că scapă din această supă veşnic malefică. …
Sunt atât de rău, încât oamenii mă confundă cu un om bun. Sunt atât de abject, încât privirea mea e interpretată greşit, drept neştiintă, nevinovaţie sau prostie. Sunt atât de prost, încât absurdul se simte ca acasă, şi-mi bea toată berea din frigiderul speranţei. Sunt atât de rău încât mâncarea se crede condamnată, şi plânge până la epuizare când află că va poposi în stomacul dispreţului. Nu se poate sinucide, însă inainte de a intra pe porţile Tartarului aruncă blesteme atât de înspăimântătoare încât bătrânii greci ar rămâne consternaţi, şi ar regreta toate necuviinţele făcute. Mărturisesc, vocea mea usucă florile desăvârşite, surzeşte adevărurile invariabile şi orbeşte frumuseţea… Că totul pentru mine ar trebui să fie nimic, şi că ar trebui sa fiu înmormântat în vid, şi nu în nobilul pământ. Tot ceea ce eu am făcut pentru omenire a fost să-i sug leşia ca o lipitoare nesătulă, ca un sugar flămând, ca o scursură greţoasă ce sunt. Mărturisesc, paşii mei au pârjolit uliţe, străzi, trotuare şi copaci. Că ochii mei au găurit fiinţe, au omorât peşti frumos coloraţi, au plâns cu acid, şi au săpat în întuneric… au ajutat la naşterea lui Belzebut, şi au întreţinut fierbinţeala remuşcării. .
Şi-aşa am rămas multă vreme, cotrobăind prin noroi după o pereche de ochelari cu lentile metalice, după o sapă mai zdravănă , cu ajutorul căreia să pot prăvăli movila de pământ peste mine, după ceva ascuţit pentru a-mi tăia urechile, în speranţa că n-o să mai aud demonii care-mi gâdilau timpanele cu urlete sinistre, stoarse din trupurile lor cornoase. În zadar a fost totul, căci n-am reuşit să fac nimic... Asta până-ntr-o zi, când dintr-o dată s-a făcut lumină. În cer s-a făcut o gaură, şi-o mână salvatoare, înfăşurată într-o aură aurie, s-a strecurat prin ea. Pumnul s-a desfăcut, iar palma mi s-a întins, printr-o candoare pe care n-am s-o pot descrie niciodată... Mereu am încercat să înţeleg cum de am reuşit să atrag acest miracol divin, cum de vocea mea a răzbătut peste toate chiuiturile satanice care se răsfrângeau din oglinda găurită. N-am găsit decât faptul că odată, demult, într-un moment de disperare am scos un scâncet imperceptibil, cu limba împleticită şi tremurândă, şoptind doar un cuvânt: Doamne...

2 noiembrie 2005

Pictorul Orb

2008-11-07T05:58:00.000+02:00

Mi-amintesc de Soren Kierkegaard care-mi scria in calitate de prieten. Nu-mi amintesc unde l-am cunoscut, de fapt, stau cam prost cu memoria momentan astfel incat nu-mi amintesc nici macar cum arata, sau cand l-am intalnit ultima oara. Dar cuvintele lui m-au facut sa tresar, pagina dupa pagina, scrisoare dupa scrisoare, pana in punctul in care nu am mai rezistat, si i-am raspuns pe un ton foarte ironic... Nu ma intreba, de ce am facut asta, si nici de ce am omorat animale cand eram mic. Diversi psihologi m-au studiat de-a lungul timpului, ba chiar am auzit ca au scris si cronici despre cazul meu, purtand respect desigur pentru obarsia a carei mandru vlastar sunt.Dar niciodata nu m-au inteles, niciodata nu m-au lasat cu adevarat sa vorbesc. Le si vedeam crestetul impaienjenit de aceleasi conexiuni prafuite cu care s-au tarat pe malurile vietii, cu care si-au faurit navoade si sfori, pe care le-au folosit pentru a urca si aduna... Sunt orb, daca asta are vreo importanta pentru tine. Pentru mine nu, caci vad la fel de bine ca si atunci cand nu calcam pe iarba inrouata. Vad soarele urcand si coborand, vad verdele crud al ferigilor aburinde in timpul unui dus providential, vad chipurile, strazile, mizeria... ba as putea spune ca vad mult mai mult decat tine, care esti mai orb decat mine. Crezi ca daca distingi galbenul de albastru esti sanatos, esti agil, daca parcurgi cu repeziciune literele unei coli, sau daca te pierzi intr-un tablou la mana a doua esti mai indreptatit decat mine sa-ti dai cu parere despre arta. Cat de amarnic te inseli. De unde stii ca ceea ce vezi tu e galben, sau albastru, de unde stii ca acel copil mort dar viu care te fixeaza din perete exista cu adevarat? Nu stii nimic, la fel cum nici atunci cand te-ai imbatat n-ai stiut pe cine mutilezi...

Deja pot sa-ti vad intrebarile vajaindu-ti in urechi, nedumerirea punand stapanire pe tine, anxietatea incoltindu-te incet incet... De ce te sperii? Sunt doar un pictor orb, un olog pentru cei ca tine, un nebun pentru batrane, un infirm pentru societate... Si totusi,Ea ma cuprinde atat de bine incat ma simt ca intr-o camera fara ferestre. Sunt beat si plutesc pe taramurile pe care ea ma poarta, aripile-mi zvanta aerul din fata, ochii-mi sunt cuprinsi de frenezia extazului , lumina ma impinge catre strafundurile universului, inconjurandu-ma de o caldura de nedescris.... Stiai ca infinitul se largeste, iar marginile-i sunt atat de zvelte incat tot ce le-atinge crapa si se pierde? Stiai cum stelele se tin de mana, si se iubesc impatimit, iar timpul nu doar curge, ci danseaza, ci striga, urla, si infometeaza? Exista oameni care-l cred orbeste, si asta-i singurul motiv pentru care inca mai exista... de la ei isi trage seva maronie, de la ei se-ntinde pan' la tine intr-un ungher rupestru pe care l-ai evitat mereu. Dar Ea ii stie radacina, caci l-a crescut asemeni multora, l-a invelit, l-a strans la piept, crezand orbeste-n cei spunea sporadic. Sa nu crezi ca totul e doar umbra, si nici ca unele cuvinte isi au rostul. Sa nu-ti inchipui ca marea e albastra, si nici ca cerul nu se poate pravali. Invata sa visezi la cel ce este, la cel ce suna vesnic din umbraru-i mult prea larg, si-atunci , poate , vei intelege de ce pasii vin doar unul dupa altul, si de ce dealurile se avanta spre inalturi, lasandu-te pe tine sa le-admiri... Dar timpul nu-si poate ascunde fata intotdeauna, nu stie cum sa-si mentina aura impestritata, vopsita permanent in albul pur. Si astfel l-a vazut si Ea odata, cum rumega o palma aburinda, cum balele-i curgeau iar abjectia-i scrasnea printre dinti. De-atunci l-a parasit, facandu-l sa dispara. Te-ntrebi cum e posibil asa ceva atunci cand totu-i doar asa cum stii? Inchide ochii, si plimba-te pe strada. Astupa-ti urechile, si incearca sa auzi cantecul vesnic al iubirii. De ce nu reusesti? De ce nu poti face unele lucruri, atunci cand iti uiti umbrela dupa scaun? Pentru ca esti si orb, si surd, si mut, pentru ca traiesti in umbra, in dispret, pentru ca te misti intr-o cutie care sta pe loc. Degeaba intinzi mana catre cer, degeaba te minti ca esti in viata, ca locul unde-ti lasi povara-i sacru. Degeaba...
Ar trebui sa-mi vezi odata picturile. Poate atunci iti vei da seama de unde cunosc toate aceste lucruri. Poate atunci vei realiza de ce doar Ea ma vede si ma simte, de ce doar prin Ea pot vedea dincolo de orizontul fiintelor. Atunci vedea-vei poate ce e cerul, si cum lumina umbla ca lovita de un ciocan de fildes si clestar. Iti spun de-acum, nu cred ca-mi vei fi prieten, si nici nu cred ca vei putea dormi asa usor ca pan-acum, caci mintea ti-e prea plina de rusine. Te las in gandurile-ti gri, iti las si-o urma de cuvant, te las sa vezi ce mica e vederea, pe care-n urma cu minute o credeai infinita... te las, pana cand Ea se va intoarce....

A treia incercare, poate-i cu noroc...

2008-11-05T21:36:00.001+02:00

Se facea ca odata, intr-o indepartata viata de om, s-a nascut o idee. Era mica, pricajita, cu putine sanse de supravietuire avand in vedere amalgamul de factori si contrafactori ce se macelareau pur si simplu in acel spatiu ideatic aproape nemarginit. Insa, la un moment dat, si dintr-o simpla si inutila intamplare, acea idee s-a agatat de un fir de materializare ce tocmai facea tranzitia in lumea asa-zis reala in care oamenilor le place sa creada ca traiesc. Si uite-asa , mica noastra idee proaspat nascuta, a reusit sa surprinda batrana si dogmatica statistica, si a ajuns sa prinda o forma fizica, mai exact o reprezentare binara pe un server oarecare. Ea se numea blog, si avea mult prea multe idealuri, vise, sau pur si simplu sperante pentru cineva de talia ei...

Bine, poate ca din cand in cand vor aparea anumite exagerari in acest text lipsit de sens si de logica, dar credeti-ma pe cuvant cand va spun ca pana si cele mai riguroase constructii rationale sunt la fel de fragile cand sunt incadrate intr-un alt sistem de referinta. Sa luam cazul de fata, mai exact improbabilitatea ca dintr-o asemenea inclestare violenta, in care existau participanti cu mult mai capabili/abili/inzestrati/potriviti pentru a fi alesi si exteriorizati, castigator a iesit o aberatie, care, dupa cum se subintelege poate, nu a avut prea mare succes in momentul in care si-a incercat norocul in lume. Niciodata lucrurile nu sunt asa cum ar trebui sa fie , pentru simplul motiv ca reperele noastre ...sa le zicem absolute, sunt eronate, sau macar aproximative... Dar ce s-ar putea face intr-o astfel de situatie, ati putea intreba. Raspunsul e la fel de banal ca orice alta formulare din cate vor defila prin acest blog cu durata de viata necunoscuta: explorarea limitelor. Cineva spunea ca limitele sunt simple justificari in fata neputintei noastre de a ne confrunta cu absolutul. Si tind sa-i dau dreptate, pentru ca de-a lungul istoriei si-asa dubioase pe care-o cunoastem, s-au gasit cativa indivizi, initial anonimi, transformati peste noapte sau ani in legende, care-au lasat urme mult prea puternice viziunii globale, schimband pur si simplu totul prin gesturile, gandurile, sau pur si simplu felul lor de a trai si a se confrunta cu problemele lumesti. Exemple nu mai dau caci se subinteleg, insa ideea sper ca e indeajuns de clara...

Acum, conform aceleiasi dogmatice statistici, blogul acesta reprezinta o pondere neglijabila dintr-un procent deloc neglijabil ce insumeaza toate blogurile inutile ce se perinda prin imblanzitul nostru internet. Si tind sa-i dau dreptate, caci nu ma consider o persoana care sa invete sau sa schimbe radical destinul unei intregi omeniri prin intermediul viziunii sale revelatoare... Sunt pur si simplu un pasager, care a rezonat cu o anumita experienta, ce mai apoi s-a cristalizat sub forma unor tipare comportamentale, care la randul lor , supuse intemperiilor metafizice si existentiale, si-au modificat mersul, pentru ca intr-un viitor final sa ramana doar intr-un stadiu eteric, inscrise in ceea ce se numeste memorie universala... un capitol dintr-o cvasi-infinitate de capitole, cu inceput, cuprins si sfarsit. Ceea ce nu ma impiedica macar sa-mi vars frustrarile , nemultumirile, dar si eventuale descoperiri intr-o adresa de internet ce-mi poarta pseudonimul si care, cel putin in va aduce macar un punct daca nu altceva...

Primele doua incercari de blog au esuat lamentabil pentru simplul motiv ca mai devreme sau mai tarziu ma loveam de inutilitatea, naivitatea si stupiditatea celor spuse de mine. Acum sunt constient de cele de mai sus, si chiar sunt curios daca voi mai descoperi pe parcurs vreun adjectiv abject pentru o activitate care pe mine unul nu ma caracterizeaza, dar a carei utilitate nu poate fi negata nici macar de cineva care se indoieste de .... nu-i asa ca am un stil greoi? :P