sâmbătă, 18 aprilie 2009

....

Deunazi mi-am pus pecete-n frunte, fara sa vreau, desigur. De parca o mana diabolica s-a aplecat asupra mea si m-a lovit plina de cruzime...dar cei din jur nu vad, nici macar nu simt. Decat atunci cand scuip sau murmurul se-aude-ncet printre dintii mei parsivi. Nu mi-e rusine sa recunosc, chiar daca o fac in locuri in care nu m-aude nimeni. Ii vad pe toti, ii simt, si furia m-apasa mai tare, tot mai tare...
Eram prea mandru cateodata, iar alteori fugeam de picaturi... stiam de tot si toate, si nici acum n-au reusit sa ma doboare... M-au prins in coltul meu, dar dintii m-au ajutat inca o data. Presar ghioage-n jur si-atunci pot sa respir, doar daca nu-i lumina. Urasc animalele, si tot ce tine de regnuri si vioare...urasc pamantul tot, urasc pana si soarele care se-agata de mine ca o omida jegoasa. M-apasa totul, totul... si nici macar moartea nu ma suporta, caci o scuip mereu cand trece-n fuga pe langa picioarele mele. Scuip de cand ma stiu, si consider ca e o calitate rara, asemeni coltilor ascutiti, sau gurii prea stranse. Nimeni nu ma-ntelege, nimeni nu poate sa patrunda de zidul pe care-l ascund cu propria-mi carne. Gandurile mele se-ndreapta doar spre el, fiinta mea e plina de zid mucegait si caramida arsa... dar n-au sa-l gaseasca-n veci, asta nadajduiesc. Nu cred in pescarusi...cred doar in zidul meu murdar, caci unde altundeva sa caut dovada concretului daca nu in locul ce-mi murdareste mana? Il ating si ma desfat cu totul, ma prind in jocul lui si ma ameteste atat de tare incat mai am putin si plesnesc de placere... nimeni nu-l stie, nimeni nu-l banuieste...