Din ciclul "Spontaneități precare", vă prezentăm..

Spontaneități.
Spontane.
Cu sau fără sens... alternează haotic și zău dacă asta are vreo importanță. Plutesc prin aerul îmbâcsit. Plutesc tot felul de gânduri, de posibile materializări ale unor idei, planuri, schițe ascunse adânc în inconștient. Aici ai timp, chiar ai timp să le vezi cum trebuie. Să înțelegi, măcar o fragedă parte din toate cauzalitățile pe care le vor crea sosirile lor în planul concret...

Banalități cotidiene

Cine s-ar fi gândit că viața, așa-zisa realitate, e cea mai spectaculoasă și fascinantă pățanie pe care o vom experimenta. Încă de mici ni se alimentează o fantezie, cum că dincolo de realitate există un tărâm fascinant, plin de lucruri învăluite în mister, de cauzalități iraționale, provocatoare de trăiri mistice...Suntem învățați să negăm realitatea, să ne cultivăm nevrozele și să tânjim după o stare feerică numită fericire, în care fiecare-și proiectează cele mai intangibile fantezii. Și-apoi, la un moment dat, începe călătoria. Ni se alimentează dorințele, devenim obsedați și frustrați, pentru că nimic nu se concretizează. Orbităm în jurul  unui rai imaginar pe care nu-l putem atinge în timpul vieții, și asta ne face și mai nefericiți.

Armonia - Dirijorul cu părul vâlvoi

Vroiam să vă vorbesc în această dimineață despre armonie...Dar ce știe mintea cea dependentă, cea bolnavă psihic, despre armonie? Absolut nimic, în afara faptului că fuge de ea ca dracu' de tămâie. În schimb, inconștientul meu scrie o lucrare de licență la Universitatea Armoniei Universale. Poate el se pricepe mai bine, așa că să-l ascultăm:

Despre curaj și alte asemenea

Curajul e o atitudine devastatoare... E greu să fii curajos tocmai pentru că, în momentul în care-ai făcut saltul mortal peste groapa fără fund, îți asumi în fața tuturor, dar mai ales a ta, responsabilitatea.

Numărătorul de Fulgi

Acorduri de vioară îmi gâdilă urechea, într-un loc foarte drag mie...și râuri de ninsoare construiesc pături abstracte, cristaline, cu care învelesc fire de iarbă mereu verzi...

Deznodământul

[...] Și uite-așa, balaur după balaur, lumea ta devine din ce în ce mai goală. De fapt, ajungi la un moment dat să-ți dai seama că asta nu-i nici măcar lumea în care tu trăiești. Populată de-o veșnicie de tot felul de sătăni și troglodiți, oarbă din cauza lipsei de lumină, rece, vâscoasă, urât mirositoare... Seamănă mai mult cu o groapă, așa. Cu o cupolă, o mănăstire părăsită, un nor pe care s-au luptat odată doi Arhangheli, și doar unul a ieșit învingător. Și-n urma lor, prăpăd... Dar asta-i lumea în care-ai trăit atâta timp...

Lupta cu Balaurul de Frică

Sleit fiind de-atâta fugă, de-atâția clovni striviți de bocancul meu înspăimântat, am căzut în genunchi gâfâind...Mi-am scos paloșul ruginit din teacă și-am făcut o Sfântă Cruce. Spaima îmi mâncase inima și nu mai simțeam nimic...

Viziuni viticole...

Pe la un cuarc de noapte,
Pe înger îl apucă diareea. Avea atâta amplitudine cosmica,
încât singurul lucru pe care-a apucat să-l facă, a fost să-și împrăștie norii de sub picioarele-i eterice.
Nu te poți pune, dom'le, cu excreția cosmică, nici măcar de ai rang mare în ceruri.

Legenda păsărilor metalice

E trecut de miezul nopții...sunt obosit și-aud zgomote sinistre din pereți. Pare-se că niște animale fără casă și-au făcut culcuș în pereții  mei. Nu le-alung...N-am de ce. Nu mi-au făcut nimic, cu toate că, uneori, zgârieturile lor mecanice mă înfioară. Niște animale metalice și-au făcut loc în sufletul meu. Nu le e frică de nimic, nici măcar de focurile pasiunii care din când în când mă cuprind.

Dialoguri interioare...

[Încercați să vă imaginați dialogurile într-o sferă cumva dramatică...]


-Sunt nebun, domnule doctor! Nebun de legat, schizofrenic chiar! Sunt nevrotic, maniaco-depresiv,sunt psihopat! Sociopat, declasat, dilit, descreierat. Mintea-mi e încețoșată, nu văd bine, nu aud bine, am tenul îmbătrânit. Trebuie să mă internați în spitalul dumneavoastră, trebuie!!!

Piticii de pe soare

Veleitățile și pseudovalențele lingvistice pălesc în fața autenticității emoției... E ca și cum ai recunoaște geniul unui imbecil care, într-o clipă de regurgitare mentală, rostește adevarul ce îl bântuie de ani și ani de zile. Pe care mereu a încercat să-l sugrume, cu toate că niciodată nu i-a putut simți grumazul.
Nu-i nevoie de lucruri complicate, de cine știe ce planificări sau sistematice scheme abstracte... în nici un caz. E de-ajuns putină nebunie, coroborată cu naturalețea spontaneității. Oricine are ceva de spus și pentru a se elibera nu trebuie decât să îndeplinească puținele condiții elementare. Dezinvoltura, uciderea proastei și recalcitrantei inhibiții, nebunia recunoașterii dimensiunilor interioare, la fel de vaste ca înseși marginile universului...

Portret suprarealist

Motto: "Copacii vor doar să stea la umbră..."

Din sincretismul abject al lipsei de substanță, vă trimit o bulă călătoare. Da, e la fel de proastă ca și banală, dar asta numai în aparență... De fapt, e o chestie nemaipomenit de interesantă. Dar nu pentru minte. Ne pare rău, nu servim rebuturi în camera asta. Nici măcar așa-numiții oameni decenți. Astăzi avem un tratament special pentru nebuni,debili,descreierați și iubitori de patrie. Un mic marș dinamic, așa, ca pentru stârnirea apetitului...apoi întuneric, cu zgomote sinistre, guturale...pentru ca într-un târziu, capetele să vă fie tăiate de însăși Nemurirea. Care e fată bună, dar cam paranoică ce-i drept. Ea e mai temătoare așa. Temătoare de sine, temătoare de tine și de tot ce-i cuprins între. De urma gândului ce n-a ajuns niciodată până la gândire... Soluția tuturor problemelor, revelația, mântuirea, rătăcită pe undeva, prin mintea noastră deloc neîncăpătoare...

Cronicarul Universului

[...] Se lăsă pe spate în scaunul de paie artificiale și trase adânc în piept o gură de aer reciclat. Locuia într-o cameră modestă, cu diametrul de 4 metri, utilată cu un dom demn de poveștile ancestrale...Erau proiecții primitive, vieți private de tehnologie, de siguranță, sau conștiință universală. Ca niște șobolani închiși, timp de câteva milioane de ani, într-un laborator gigantic de mărimea M, orbitând în jurul unei stele galbene. Vedea frânturi, tinerețe, moarte, băutură, sex, marile mistere asociate raselor primitive despre care se știa atât de puțin...

....

Deunazi mi-am pus pecete-n frunte, fara sa vreau, desigur. De parca o mana diabolica s-a aplecat asupra mea si m-a lovit plina de cruzime...dar cei din jur nu vad, nici macar nu simt. Decat atunci cand scuip sau murmurul se-aude-ncet printre dintii mei parsivi. Nu mi-e rusine sa recunosc, chiar daca o fac in locuri in care nu m-aude nimeni. Ii vad pe toti, ii simt, si furia m-apasa mai tare, tot mai tare...
Eram prea mandru cateodata, iar alteori fugeam de picaturi... stiam de tot si toate, si nici acum n-au reusit sa ma doboare... M-au prins in coltul meu, dar dintii m-au ajutat inca o data. Presar ghioage-n jur si-atunci pot sa respir, doar daca nu-i lumina. Urasc animalele, si tot ce tine de regnuri si vioare...urasc pamantul tot, urasc pana si soarele care se-agata de mine ca o omida jegoasa. M-apasa totul, totul... si nici macar moartea nu ma suporta, caci o scuip mereu cand trece-n fuga pe langa picioarele mele. Scuip de cand ma stiu, si consider ca e o calitate rara, asemeni coltilor ascutiti, sau gurii prea stranse. Nimeni nu ma-ntelege, nimeni nu poate sa patrunda de zidul pe care-l ascund cu propria-mi carne. Gandurile mele se-ndreapta doar spre el, fiinta mea e plina de zid mucegait si caramida arsa... dar n-au sa-l gaseasca-n veci, asta nadajduiesc. Nu cred in pescarusi...cred doar in zidul meu murdar, caci unde altundeva sa caut dovada concretului daca nu in locul ce-mi murdareste mana? Il ating si ma desfat cu totul, ma prind in jocul lui si ma ameteste atat de tare incat mai am putin si plesnesc de placere... nimeni nu-l stie, nimeni nu-l banuieste...

Zambeste Cald...

Un individ, cu o grimasa serioasa, priveste in gol, incercand parca sa se desprinda de cadrul posac in care respira adanc. Un copil trece pe langa el, se opreste si incepe sa vorbeasca:


Sarumana nenea. Ce faci? Vad ca te uiti urat...ti-a murit cineva? Mie mi-au murit bunicii din partea tatalui, si am plans muuult. Am fost la inmormantare la amandoi, desi mi-a fost rusine pentru ca vroiam sa-i uit. De ce esti trist? Nu stii ca nu e bine sa fii trist? Si mama e trista... aproape mereu. Vreau sa zambeasca, dar un inger imi spune ca nu se poate. Un inger e frumos. Are ochii mari, si curati, e frumusel foc...mai ca-ti vine sa-l mananci. Are aripi pe care noi nu le vedem pentru ca suntem spurcati. Stii, un inger mi-a zambit odata, si pentru asta sunt mandru. Am incercat sa-i fac o poza, chiar in acel moment, dar n-a iesit la developare. Nenea, de ce esti trist? Si mama privea in gol, ca tine, si uite ce-a ajuns. Am vrut sa rad alaturi de ea, sa ii simt dragostea agasanta. Dar privirea m-a salvat de chinul asta...durerea a rezolvat totul. Nenea, nu mai fi trist, ca trece. Asta imi spun mereu: lasa mai c-o sa treaca, si totul o sa fie uitat, doar tu o sa fii in continuare aici, fugind de dulaii astia balosi si nespalati. Put atat de tare incat multa vreme am crezut ca sunt morti... dulaii morti, care vor sa ma muste de fund. Niste fantome care beau din Stix si se stramba la Cerber, atenteaza la muschii mei fesieri. Hoiturile ma urmaresc ..hihihi.

Haos si iubire...

Dintr-o picatura de ploaie se naste un zmeu… un zmeu nascut dintr-o picatura de ploaie. Lumina inchide cercul deschis… cerul deschis. Ma-nvart intr-o lume cu susul in jos…. Cu josul in sus. Respir frumusete si expir bunatate….sunt liber. Strang in palma o bucata de aer…o comprim cu gandul si-o transform in soare… sunt bun. Ating cerul cu o pana de aur… pana e a Lui, aurul al nostru. Cerul se decoloreaza si devine fad….cerul i-al nostrul, culoarea e a Lui…. Ma-nchid singur intr-o lume discreta.. sunt om, am nume si adresa, am chiar si cont , chiar daca gol…. Deschid cutia si vars apa inauntru.. o spal. Lumea se spala, si-odata cu ea, apar lucruri noi, iar marea se inalta…. M-opresc la o margine, si te vad pe tine…zambesc, si-ncep sa tremur. Numar orele pana maine. Adorm, si zambesc, cu gandul la tine. Zambesc…

Marturisesc...

Era o vreme când mă priveam doar printr-o oglindă găurită în mijloc. Nu ştiam că-i crăpată, nici măcar că tot ce văd în ea e deformat de liniile frânte pe care nici nu le conştientizam. Vedeam doar un chip hâd şi-o lume neagră, mereu înconjurată de nori malefici şi tunete vrăjmaşe. N-aş putea spune că viaţa a reuşit să retuşeze prea multe, însă acum văd crăpăturile, văd şi gaura, şi conştientizez faptul că arătarea pe care o ştiam mai demult era doar o iluzie. Cu toate acestea, pe zi ce trece simt că îmi doresc să mărturisesc acea perioadă. Tata zice că-i un text prea lung, şi să mai scurtez din el. Amicul meu de pană literară m-a sfătuit să vin cu cel de-Acum şi că de-Aici începe literatura. Să nu mai scormonesc prin jurnale decât ca-ntr-un album de familie, şi să împrumut de la dânsul Oglinda lui Orfeu, pentru a nu-mi şifona prea tare imaginea. Am s-o folosesc, dar o voi aşeza lângă mine, căci niciodată trecutul nu ne defineşte, ci doar ne arată drumul pe care am mers pentru a ajunge în x-ul care se deplasează mereu, ţinând astfel pasul cu Prezentul. Şi indiferent de ce drum am fi ales, Universul nu stă niciodată pe loc, iar judecata ne-o facem singuri, cu o Balanţă fără talere, pentru că Sufletul are o altfel de greutate. Şi-aşa spuneam atunci:

Pictorul Orb

Mi-amintesc de Soren Kierkegaard care-mi scria in calitate de prieten. Nu-mi amintesc unde l-am cunoscut, de fapt, stau cam prost cu memoria momentan astfel incat nu-mi amintesc nici macar cum arata, sau cand l-am intalnit ultima oara. Dar cuvintele lui m-au facut sa tresar, pagina dupa pagina, scrisoare dupa scrisoare, pana in punctul in care nu am mai rezistat, si i-am raspuns pe un ton foarte ironic... Nu ma intreba, de ce am facut asta, si nici de ce am omorat animale cand eram mic. Diversi psihologi m-au studiat de-a lungul timpului, ba chiar am auzit ca au scris si cronici despre cazul meu, purtand respect desigur pentru obarsia a carei mandru vlastar sunt.Dar niciodata nu m-au inteles, niciodata nu m-au lasat cu adevarat sa vorbesc. Le si vedeam crestetul impaienjenit de aceleasi conexiuni prafuite cu care s-au tarat pe malurile vietii, cu care si-au faurit navoade si sfori, pe care le-au folosit pentru a urca si aduna... Sunt orb, daca asta are vreo importanta pentru tine. Pentru mine nu, caci vad la fel de bine ca si atunci cand nu calcam pe iarba inrouata. Vad soarele urcand si coborand, vad verdele crud al ferigilor aburinde in timpul unui dus providential, vad chipurile, strazile, mizeria... ba as putea spune ca vad mult mai mult decat tine, care esti mai orb decat mine. Crezi ca daca distingi galbenul de albastru esti sanatos, esti agil, daca parcurgi cu repeziciune literele unei coli, sau daca te pierzi intr-un tablou la mana a doua esti mai indreptatit decat mine sa-ti dai cu parere despre arta. Cat de amarnic te inseli. De unde stii ca ceea ce vezi tu e galben, sau albastru, de unde stii ca acel copil mort dar viu care te fixeaza din perete exista cu adevarat? Nu stii nimic, la fel cum nici atunci cand te-ai imbatat n-ai stiut pe cine mutilezi...

A treia incercare, poate-i cu noroc...

Se facea ca odata, intr-o indepartata viata de om, s-a nascut o idee. Era mica, pricajita, cu putine sanse de supravietuire avand in vedere amalgamul de factori si contrafactori ce se macelareau pur si simplu in acel spatiu ideatic aproape nemarginit. Insa, la un moment dat, si dintr-o simpla si inutila intamplare, acea idee s-a agatat de un fir de materializare ce tocmai facea tranzitia in lumea asa-zis reala in care oamenilor le place sa creada ca traiesc. Si uite-asa , mica noastra idee proaspat nascuta, a reusit sa surprinda batrana si dogmatica statistica, si a ajuns sa prinda o forma fizica, mai exact o reprezentare binara pe un server oarecare. Ea se numea blog, si avea mult prea multe idealuri, vise, sau pur si simplu sperante pentru cineva de talia ei...