Legenda păsărilor metalice

E trecut de miezul nopții...sunt obosit și-aud zgomote sinistre din pereți. Pare-se că niște animale fără casă și-au făcut culcuș în pereții  mei. Nu le-alung...N-am de ce. Nu mi-au făcut nimic, cu toate că, uneori, zgârieturile lor mecanice mă înfioară. Niște animale metalice și-au făcut loc în sufletul meu. Nu le e frică de nimic, nici măcar de focurile pasiunii care din când în când mă cuprind.

Dialoguri interioare...

[Încercați să vă imaginați dialogurile într-o sferă cumva dramatică...]


-Sunt nebun, domnule doctor! Nebun de legat, schizofrenic chiar! Sunt nevrotic, maniaco-depresiv,sunt psihopat! Sociopat, declasat, dilit, descreierat. Mintea-mi e încețoșată, nu văd bine, nu aud bine, am tenul îmbătrânit. Trebuie să mă internați în spitalul dumneavoastră, trebuie!!!

Piticii de pe soare

Veleitățile și pseudovalențele lingvistice pălesc în fața autenticității emoției... E ca și cum ai recunoaște geniul unui imbecil care, într-o clipă de regurgitare mentală, rostește adevarul ce îl bântuie de ani și ani de zile. Pe care mereu a încercat să-l sugrume, cu toate că niciodată nu i-a putut simți grumazul.
Nu-i nevoie de lucruri complicate, de cine știe ce planificări sau sistematice scheme abstracte... în nici un caz. E de-ajuns putină nebunie, coroborată cu naturalețea spontaneității. Oricine are ceva de spus și pentru a se elibera nu trebuie decât să îndeplinească puținele condiții elementare. Dezinvoltura, uciderea proastei și recalcitrantei inhibiții, nebunia recunoașterii dimensiunilor interioare, la fel de vaste ca înseși marginile universului...