Sunt libere să-mi cutreiere ființa și nimic nu le oprește să ciugulească din fiecare colțișor ascuns al gândurilor mele. Niște păsări de fier și-au făcut cuib în capul meu. Ouăle pestrițe se izbesc la fiecare mișcare imperceptibilă de aer sufocant. Le simt grele, le-aud crescând. În capul meu eclozează pui de fier, acoperiți cu un puf negru. Îmi acoperă ochii, nasul, urechile mi-s înfundate de urletele lor...
Acum învață să zboare. Se aruncă sinucigaș în hăurile întunecate dinlăuntrul meu. Puii de fiară au crescut și și-au părăsit cuibul. În urma lor prăpădul nici nu se mai simte, ca și când nici n-ar fi existat. Simțurile mi-s confuze. Nu mai pot vedea oameni, în schimb ating mirosuri ciudate, aud lumini fără glas și mângâi acorduri ascuțite de cântec de om.
Cândva, niște animale metalice mi-au ținut companie. Au vrut să mă învețe că orice lucru are timpul său, că abandonul, în forma sa cea mai simplă, e de fapt un subtil schimb de fluide și că moartea, în toată splendoarea ei e doar un suflet rătăcit. I s-a făcut mila lui Dumnezeu de ea, și i-a lăsat o îndatorire pe care nimeni altcineva n-a vrut să o îmbrace. Acum moartea e veselă, mereu zâmbitoare, ba chiar mai face și glume din când în când. Dacă faci un lucru îndeajuns de mult, ajungi cumva în mod involuntar să-i percepi subtilitățile. Dispare șocul, apare monotonia. Dispare monotonia și apare plictiseala... Dispar gândurile, lucrurile, exteriorul, dispare sensul, căutarea... Toate se sting precum prea puțină iubire secătuiește orice izvor de bunătate. Și-atunci când nimic nu mai contează te întâlnești cu profunzimea. E frumoasă, pură, gingașă, rușinoasă, zâmbește pe ascuns și se preface că nu o vede nimeni. De fapt, e atât de singură, atât de pustie, atât de lipsită de vlagă, încât a decis că nimeni n-o va vedea vreodată. Așa că s-a sacrificata, a murit benevol renunțând la așteptare și-a decis să se arate Morții, știind sau sperând că eternitatea trece mai repede în compania altui suflet...
Și astfel, legenda spune ca atunci când Dumnezeu va renunța să ne mai aștepte, va dispărea și moartea. Vom ajunge în sfârșit singuri, cu povara Universului pe umerii noștri. Și-atunci, de frică, ne vom transforma în animale metalice. Ne vom face cuiburi în noi înșine, vom ciuguli din fiecare colțișor al ființelor noastre, ne vom înmulți și puii noștri vor explora abisurile fără de sfârșit ale creației. Vom aștepta în zadar un gând, o atenție sau măcar o privire deșartă. Atunci vom înnebuni, furia va pune stăpânire pe noi, vom aduce prăpăd și potop peste tot ceea ce există și vom plana sinucigaș în Soare. Acolo unde lumea e mai blândă, mai generoasă, unde sacrificiul sincer e un semn de bun augur. Unde Moartea trece mai rar, pentru ca-i fericita. Acolo unde Timpul trece mai rar, pentru că nu are cu cine sta de vorbă...
5 ianuarie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu