Vroiam să vă vorbesc în această dimineață despre armonie...Dar ce știe mintea cea dependentă, cea bolnavă psihic, despre armonie? Absolut nimic, în afara faptului că fuge de ea ca dracu' de tămâie. În schimb, inconștientul meu scrie o lucrare de licență la Universitatea Armoniei Universale. Poate el se pricepe mai bine, așa că să-l ascultăm:
Te naști într-un loc întâmplător, din niște părinți întâmplători...De fapt e foarte amuzant...Toate sufletele care stau să vină pe pământ, poposesc la o coadă imensă. Nu-i deranjează, pentru că la ei, Timpul e un bătrân care scrie povești și stă într-o casă modestă, pe-un deal plin cu viorele. Și la vârful acestei cozi, stă un pitic cu barbă, care învârte o sferă în care se află bilețele cu nume de oameni, viitori părinți. E ca la loterie. Te poți naște bogat, sărac, handicapat sau sănătos, deștept sau prost, în Africa sau România.. Na, fiecare cu norocul lui. În orice caz, umblă un zvon cum că dificultățile condițiilor de mediu fac bine la suflet. Cu cât ai o viață mai dificilă, cu-atât ești mai norocos. Și cam ăsta-i singurul factor aleatoriu din viața pământească: mâna acelui pitic.
După aia, viața se deschide ca o floare. Ești mic, te-acomodezi cu lumina și întunericul de pe Pământ, cu iarba și ploaia, și te-apuci de luat decizii. Atunci începe Simfonia...
Întâi Suflătorii, cu note grave, suave...Te bucuri de copilărie, după care vioara începe să vibreze prin cele patru corzi subțirele. Ție ți se par o suta, nu înțelegi nimic. Apoi încep Sferele să se ciocnească, lin, gingaș...Apoi toată orchestra se pornește spre un tumultuos marș dinamic, așa, ca pentru înviorare...
Și uite-așa, din notă în notă, din acord în acord, schimbi intensități, schimbi vibrații, mai intră un flaut, mai apare o voce de soprană slăbuță și frumoasă.
Și tu stai și te-ntrebi: de unde vine puterea asta, intensitatea asta năucitoare care-mi paralizează trupul? De unde scoate gămălia asta de făptură plăpândă inflexiunile astea ascuțite, de-ți taie în frică, în depresie, în disperare? Cum poate piciorușul ei subțire să strivească îndoiala atât de tare, încât aceasta să intre în pământ de rușine? Și rămâi cu întrebările, că n-ai timp de răspunsuri...
După trăiri ce par să dureze o veșnicie, vine Timpul la tine și-ți citește o poveste.
Te trezești deodată Dirijorul Coleric al vieții tale, cu părul alb, vâlvoi...faci o plecăciune, ropote de aplauze te împresoară și te întorci zâmbăreț în ceruri, îngânând pasajul sferelor care ți-a rămas întipărit în aură.
Ajungi la casa ta de la munte, îți chemi prietenii la un vin fiert. Vine și Nichita, și Sorescu, Van Gogh, negrul ăla de zâmbește tot timpul, Louie, Ella... ce mai, toți nebunii frumoși din cer. Vine și Lavinia și stați în jurul unui foculeț sub clar de Lună, povestindu-le cum ai fost pentru o viață Dirijorul Sferelor Armoniei Universale. [...]
27 ianuarie, Max (pe ritmurile de chitară ale lui Gary, ăla, Moore. Iată, vine și Aretha cu a ei melodie jucăușă despre Respect. Mare templu eteric, Maxul ăsta, dar numai dimineața la cafea.Că-i până la urmă o crâșmă, cu program...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu