Visul Imaginar

M-am visat într-o noapte...Eram eu, dar în același timp nu eram eu. Mi-e greu să vă explic, așa că voi apela la nou descoperitul metalimbaj...
Mă uit în jur...Nimic. Mă uit în sus, în jos, în stânga, în dreapta...Nimic. Vid complet. Vid aspru, ce se freacă brutal de pielea mea subțire. Mă sufoc învelit într-o folie groasă de goliciune. Mintea s-a speriat, și-a băgat capul sub pernă, fredonând schizofrenică un cântecel de adormit copiii:
În pădurea cu alune / Aveau casă doi pitici / Vine pupăza...și...spune/ Vreau .... să stau.........

Liniște desăvârșită. O mai mângâie din când în când pescărușii solitari din sufletul meu, care învață să zboare, din ce în ce mai repede, din ce în ce mai riscant.
Văzând că nu rezolv nimic cu exteriorul, o iau pe poteca din mijlocul Pădurii spre Interior. Liniște peste tot, doar iarba mai chicotește sub tălpile-mi aspre...
Ajung la un luminiș și m-așez pe o stâncă. Îmi trag suflul, mă uit jos. Acolo, o pancartă mică, înfiptă într-o bucată de pământ: "Aici a fost cândva tăciunea, aici au murit balaurii, sătănile, troglodiții. Aici a fost cândva o baltă noroioasă, rece, în care ședeai și te gândeai la reconstrucții și reforme...".
Zicea Nicu:
-Băi, eu nu cred că în natură, în Univers există miracole. Cred că noi le creăm prin conștientizare. Să luam drept exemplu un copac. El nu-i miraculos, el doar este. De fapt, ar fi putut la fel de bine să nu existe. Însă în momentul în care-l privim, în care-i vedem armonia, naturalețea, firescul, el devine un miracol. Atât pentru noi, cât și pentru cei ce-l vor mai întâlni de-acum încolo...
Cât de faini sunt tinerii ăștia ai mei. Aseară am mai cunoscut trei. Minunate ființe. Imaginează-ți că întâlnești niște oameni pentru prima dată. Și-s atât de firești, atât de naturali, încât după jumătate de oră ai impresia că-i știi de-o viață. Și trece o oră, două, trei, patru...cinci! Și nu-ți dai seama cum a fugit timpul în jurul tău. Erai prea  ocupat cu bucuria, prea absorbit de discuțiile pasionale, amuzante, erai copleșit de naturalețea și firescul lor. Le-ai conștientizat miracolele, ei pe ale tale, și-ai plecat zâmbind, gândindu-te: Da, dom'le, genială viața asta...
Tinerii mei frumoși au trăit în Atlantida: Au clădit timp de milioane de ani Raiul de pe Pământ. Însă și-au dat seama că omenirea nu cunoaște experiența materialismului, care deja începuse să încolțească în trupurile unora. S-au întâlnit, au dezbătut, au încercat să le explice curioșilor faptul că n-aveau nevoie de asta, că deja experimentaseră materialismul pe vremea Lemuriei...N-au reușit.
- Trebuie să mai sacrificăm un ciclu, și-au zis.
Au plecat. Au trecut mii de ani, s-a terminat ciclul și-acum s-au întors. E plină lumea de atlanți nerăbdători, de nebuni frumoși, de copii distruși, traumatizați, depresivi, dezorientați. Ei știu că au nevoie de toate trăirile astea nenorocite pentru a se putea elibera din timp de povara fricii, cel mai mare păcat al omenirii. Încep încet, încet să se trezească, să se regăsească unii pe alții
Ne-așteaptă vremuri interesante, prieteni, vremuri faine...

31 ianuarie 2012, Max (Ascuțitul Tăiș al Imaginației Creatoare de Sensuri)