Despre curaj și alte asemenea

Curajul e o atitudine devastatoare... E greu să fii curajos tocmai pentru că, în momentul în care-ai făcut saltul mortal peste groapa fără fund, îți asumi în fața tuturor, dar mai ales a ta, responsabilitatea.

Și mai cred că faptul că doar cei curajoși se mântuiesc. Însă până acum, pentru a ajunge pe înaltul munte, în mod axiomatic am avut nevoie de suferință ...
S-a născut Iisus la  un moment dat și el a fost primul mântuit, tocmai pentru că a avut curajul să bea din cupa suferinței. Acum avem termosuri, peturi de plastic, paie...Dar asta nu contează, conținutul e același.
Nădăjduiesc însă că ai noștri copii vor avea o alternativă. Nu , nu regret nimic, ba chiar sunt fericit și foarte recunoscător pentru butoaiele interminabile, pline ochi de mied divin și usturător. Însă știu că a trebuit să parcurg acest drum pentru că m-am născut într-o lume în care frica a fost literă de lege. O complicație fără rost, un joc stupid și inutil, o horă idioată la care m-am legat pentru că mai aveam niscaiva datorii de plătit.
Trăiesc, așa, cu speranța că în curând nu vom mai fi datornici, că nu ne vom mai minți înaintașii de la vârste fragede. Că lupul, omul negru, bau-bau vor rămâne personaje mitologice, etape istorice cu însemnătatea lor însă fără actualitate.
Că le vor lua locul piticii, spiridușii, elfii, zânele, îngerașii...ce mai, întreaga pleiadă de entități luminoase, jucăușe, care iubesc copiii și-i învață lucruri utile, cum ar fi zborul sau coloratul florilor, sau călăritul vântului nărăvaș. Că lumea va fi plină de Mici Prințișori, ce nu vor mai fi nevoiți să stea de vorbă cu bețivi și să se sacrifice pentru mântuirea unor aviatori încolțiți de îndoială...
Mă mănâncă ceafa, semn că lumea se schimbă încet, încet...
Ieri m-am întâlnit cu Moș Crăciun. Mi-a zis că se plictisește la Polul Nord, că ne-a iertat în sfârșit pentru faptul că nu mai credem într-însul. Că-i place atât de mult noua generație de prichindei, încât a decis ca de-acum înainte, Crăciunul să se sărbătorească în fiecare zi, pentru că zilnic se naște câte un fiu al Domnului. Ba chiar mai mulți în aceeași zi.
De fapt, se nasc atât de mulți Mântuitori încât, în scurt timp, nu vor mai avea pe cine să mântuiască.
Nu, încă nu pot să-mi imaginez cum va fi viața peste câțiva ani, pentru că nu știu nici măcar ce se va mai întâmpla mâine.
Însă am, așa, o intuiție. Și-i un sentiment atât de frumos...

26 ianuarie 2012, același Max...