Sleit fiind de-atâta fugă, de-atâția clovni striviți de bocancul meu înspăimântat, am căzut în genunchi gâfâind...Mi-am scos paloșul ruginit din teacă și-am făcut o Sfântă Cruce. Spaima îmi mâncase inima și nu mai simțeam nimic...
Mă întorc spre Balaur, el se uita fioros și colțuros la mine rânjind."E-al meu",mi-am zis. Mi-am apucat mintea de guler și-am aruncat-o înspre dânsul:
- Mănânc-o, omoar-o, fă ce vrei cu ea, nu-mi mai trebuiește!
Balaurul de Frică se uită ciudat la mine. Sudoare începe broboane să-i curgă șiroaie peste față. Mintea merge spășită și se ascunde după coada lui solzuroasă...
La un moment dat, încep amândoi să rânjească. Mă uit la ei, nu înțeleg. Deodată îmi simt brațele și picioarele prinse de o strânsoare puternică, de om muncit, de sălbăticiune și primitivism...
Lașitatea și Rușinea începeau să tragă de mine.
Fiecare câte un picior și-o mână.
Încep să mă zvârcolesc.
Disperarea mă mușcă de față.
Încep să plâng.
Suferința îmi suge sângele, Remușcarea își ascute cuțitele lungi.
Toți încep să râdă, perversă bucurie dansând în ochii lor...
Liniște.
Încep să râd, să chiui, să cânt.
Se uită toți la mine, consternați.
- Puteți să-mi luați și carnea. Nu am nevoie de dânsa. V-am slujit mult prea mult timp, v-am dăruit tot ce-am avut mai pur în mine. Am sacrificat toți oamenii frumoși pe care i-am cunoscut. Pentru voi, pentru minciunile voastre. Mi-a ajuns. Eu mă duc acum, mă duc pe munte, mă duc să scriu pe Toaca, să stau de vorbă cu vântul, să cânt la frunză și să privesc Stânca Dracului din depărtare. Să beau Silva Brună și să fumez țigări de foi...cu Libertatea. Rămâneți sănătoși!
Mă îndepărtez liniștit, relaxat, plin de speranță. E frumoasă viața asta. Uneori ironică, însă atât de frumoasă....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu