Felicitare funebră

Se învârte prin cercuri concentrice
un suflet rătăcit...și răcit.
Cu lacrimi în aripi atinge noroiul
Cu gânduri de moarte își scuipă puroiul
pe dinți ascuțiți și zâmbete false
pe scări fără trepte
pe oameni cu roiuri
de fluturi borâți... de însuși Satana
ce stă ca stana
cu burta la soare
cu umbra călare
pe umărul stâng
pe mâna cea dreaptă,
uscată,
creată
de porcii
cu aripi, cu lacrimi, cu puf...

Creatoarea de Fluturi

Trimite spre mine colțul albastru,
Al gândului neprihănit.
N-am nevoie de mai mult pentru a
Transforma Universul într-un fluture.
Cercurile Infinitului îi servesc drept drept aripi,
Iar corpu-i eteric are formă de umbră.
N-am nevoie de mai mult pentru a-l
umple de culoare.
Voi folosi pistruii tăi, dacă-mi vei permite,
Și nici de flori n-am grijă, pentru că
Aripile tale sunt atât de mari încât
fiecare pană poate la fel de bine să
fie o oglindă.

Eșecul, sau de ce dezamăgirea e o iluzie...

Există un mit care circulă din minte în minte, cum că eșecul e unul din cele mai înspăimântătoare lucruri din Univers... M-am întâlnit recent cu dânsul și mi-am dat seama că, asemeni lui Dan Floare, e vorba doar despre o neînțelegere, o prejudecată ieftină. Egoismul lovește până și aici în experiențele creatoare de formă.

Limbaj - Metalimbaj - Hiperlimbaj

Colegul meu de pană literară (sunt mulți de fapt, foarte mulți) mă sfătuiește să îngrop securea războiului...Nu știu de ce, dar am impresia că deja am făcut-o. Fiecare epocă are în componență un complex de factori ce-ți determină calificativul existențial. Spre exemplu:

Numărătorul de Fulgi

Acorduri de vioară îmi gâdilă urechea, într-un loc foarte drag mie...și râuri de ninsoare construiesc pături abstracte, cristaline, cu care învelesc fire de iarbă mereu verzi...

Lupta cu Balaurul de Frică

Sleit fiind de-atâta fugă, de-atâția clovni striviți de bocancul meu înspăimântat, am căzut în genunchi gâfâind...Mi-am scos paloșul ruginit din teacă și-am făcut o Sfântă Cruce. Spaima îmi mâncase inima și nu mai simțeam nimic...

Taraful Haiducilor de la Roata, din Clejani, România!

Există în istoria fantomatică a jurnalismului pozitiv din România, un articol în Formula AS, scris de un domn, Horia Țurcanu. A locuit în Paris timp de vreo doi ani. Întors în vizită după foarte mult timp, plimbându-se nostalgic prin Montmartre, ziaristul nostru aude un ritm maramureșean, intonat cu măiestrie de un coloristic ansamblu străin de plaiurile mioritice. Portughezi, francezi, studenți în an terminal la Conservatorul Parizian, tinerii se chinuie să ațâțe focul pitoresc al Folclorului Autentic românesc.

Dialoguri interioare...

[Încercați să vă imaginați dialogurile într-o sferă cumva dramatică...]


-Sunt nebun, domnule doctor! Nebun de legat, schizofrenic chiar! Sunt nevrotic, maniaco-depresiv,sunt psihopat! Sociopat, declasat, dilit, descreierat. Mintea-mi e încețoșată, nu văd bine, nu aud bine, am tenul îmbătrânit. Trebuie să mă internați în spitalul dumneavoastră, trebuie!!!

Piticii de pe soare

Veleitățile și pseudovalențele lingvistice pălesc în fața autenticității emoției... E ca și cum ai recunoaște geniul unui imbecil care, într-o clipă de regurgitare mentală, rostește adevarul ce îl bântuie de ani și ani de zile. Pe care mereu a încercat să-l sugrume, cu toate că niciodată nu i-a putut simți grumazul.
Nu-i nevoie de lucruri complicate, de cine știe ce planificări sau sistematice scheme abstracte... în nici un caz. E de-ajuns putină nebunie, coroborată cu naturalețea spontaneității. Oricine are ceva de spus și pentru a se elibera nu trebuie decât să îndeplinească puținele condiții elementare. Dezinvoltura, uciderea proastei și recalcitrantei inhibiții, nebunia recunoașterii dimensiunilor interioare, la fel de vaste ca înseși marginile universului...