Bine, Pa!

Există un personaj în ilustra și ignoranta istorie a inculturii românești numit „Bine pa!”. E o alegorie veche, o slăbiciune a construcției extrem de fragile a ființei umane. A fost formulată cu eleganță de mulți literați și subtili diplomați. A fost învăluită în mister și altoită cu tot felul de excentricități excentrice. Dar inconștientul nostru știe despre ce-i vorba, știe că-i un truc ieftin, lipsit de orice fel de nuanță sau importanță...

Pentru mine cel puțin, jocul de-a puterea e stupid și eminamente inutil. Și sincer vă spun (ce detest formularea asta), până acum am  fost devorat de oameni ce s-au trezit deodată cu toată puterea în brațe. Au abuzat de dânsa. Fiecare în felul lui, cu frustrările specifice. S-au trezit peste noapte faraoni, demizei, cu putere de viață și de moarte...
Nu-mi place să domin, cu toate c-am înțeles că ar fi o chestie foarte intrigantă. Îmi place să provoc prin dezinvoltură, prin imprevizibil. E un joc de-a responsabilitatea inversată pe care, recunosc, îl exagerez până-n pânzele albe. Pentru că omul și libertățile lui se află într-o artificială relație de respingere.

Fragment (I)

Știu că-ți place felul în care mă pierd. Te gâdilă așa, te mângâie, te face să te simți cu adevărat puternic. Am auzit de multe ori despre astfel de viteji care, îmboldiți de o sete mistuitoare, de o râvnă neastâmpărată, au început să se îndeletnicească, în anumite locuri strategice, cu negoțul de suflete. E o afacere înfloritoare în anumite părți ale pământului, mai ales acum, în vremuri în care se pune la îndoială până și existența luminii, sau a pietrei din interiorul muntelui...

Se zice că lumea se emancipează, civilizația evoluează, se ridică în laurii progresului pe noi culmi ale existenței materiale. Nu pot crede așa ceva, cât încă-mi văd slăbiciunea ținându-mi picioarele în lanțuri. Cât îndoiala mă cocoșează și-mi înțeapă coastele cu dinții... Nu mă simt evoluat de vreme ce trebuie să-mi păzesc punguța aproape goală, trebuind să mă uit de două ori în fiecare direcție înainte să închid ochii....

Banalități cotidiene

Cine s-ar fi gândit că viața, așa-zisa realitate, e cea mai spectaculoasă și fascinantă pățanie pe care o vom experimenta. Încă de mici ni se alimentează o fantezie, cum că dincolo de realitate există un tărâm fascinant, plin de lucruri învăluite în mister, de cauzalități iraționale, provocatoare de trăiri mistice...Suntem învățați să negăm realitatea, să ne cultivăm nevrozele și să tânjim după o stare feerică numită fericire, în care fiecare-și proiectează cele mai intangibile fantezii. Și-apoi, la un moment dat, începe călătoria. Ni se alimentează dorințele, devenim obsedați și frustrați, pentru că nimic nu se concretizează. Orbităm în jurul  unui rai imaginar pe care nu-l putem atinge în timpul vieții, și asta ne face și mai nefericiți.

Aniversară

Anul ăsta o să fac timpul să dureze mai mult. O să-mi devorez ultimele rămășițe de așa-zisă demnitate, abandonându-mă în mâinile părților pe care le-am conservat cu atâta migală în toți acești ani. Anul ăsta or să-mi  crească mai multe crengi. N-o să le mai tai din rațiuni de estetică, pentru că mi-am dat seama de perenitatea construcțiilor fundamentate pe îndoială.
Și-o să fiu mai atent cu piticii mei. Mă vizitează deseori, plângându-mi-se de tot felul de probleme ce mi se par atât de insignifiante în comparație cu dramele mele colosale...
Moartea e o glumă pe lângă durerea mea de ceafă. Când îmi vine să mă piș, simt cutremurele ucigătoare drept o boare de vară ce mișcă frunzele plictisite. Și mă mai gândesc așa, cu nostalgie, că fără mine ca stâlp de rezistență, Universul s-ar prăbuși în sine însuși și-ar redeveni un punct. Drept pentru care nu uit niciodată să-mi mulțumesc în fiecare dimineață pentru faptul că exist!

Felicitare funebră

Se învârte prin cercuri concentrice
un suflet rătăcit...și răcit.
Cu lacrimi în aripi atinge noroiul
Cu gânduri de moarte își scuipă puroiul
pe dinți ascuțiți și zâmbete false
pe scări fără trepte
pe oameni cu roiuri
de fluturi borâți... de însuși Satana
ce stă ca stana
cu burta la soare
cu umbra călare
pe umărul stâng
pe mâna cea dreaptă,
uscată,
creată
de porcii
cu aripi, cu lacrimi, cu puf...

Nonsensuri

Mă uitam zilele trecute pe geam și-mi tot veneau în minte imagini aleatorii, cumva umplute de un grotesc grobian, grosolan și golănesc, așa. Cu toate acestea, soarele era acolo, uitându-se la mine tâmp, rânjindu-mi cu aceeași indiferență cu care, odată, îl biciuiam și eu. Și mi-am dat seama atunci, fix în clipa aceea, de faptul că noi suntem ca niște sateliți. Există o cauzalitate , o atracție ce depășește gravitația, o atracție universală între tot ceea ce există și domină, între tot ceea ce fascinează și sperie în același timp. Noi gravităm tot timpul, prea puțin în jurul nostru.
Orbitele noastre ajung de multe ori să ne orbească. Și nu-i vorba de sensuri ascunse, sau de lucruri abstracte. Ci doar de o evidentă înțelegere a unor lucruri pe care pur și simplu nu vrem să le acceptăm. Ele există, totul există, la fel cum nimicul poate fi măsurat prin galactica unitate de măsură numit nimic-mai-mic. Un nimic poate conține mai mulți nimici mai mici, sau mai puțini, funcție de cât de adaptabil e vitregiilor exterioare.

Epoca Magna, și altele

Spuneam la un moment dat că mi-ar fi plăcut să existe mai multă pace în lume. Aveau și hipioții vorbele lor înțelepte, ca orice popor autentic. Se pare însă că pentru a ajunge în acel stadiu, trebuiesc luate niște decizii destul de precare cu privire la colivia în care ne ducem zilnica existență monotonă. La un moment dat, ne obișnuim cu gratiile, drept pentru care ne permitem să sărim peste așa-zisul bun simț, cunoscând perfect gradul de rezistență al barelor metalice. Culmea e că de multe ori, acestea își schimbă brusc poziționarea, și ne trezim la un moment dat cu mult dincolo de ceea ce credeam că suntem în stare să suportăm.

Pauza

Iată că mai există și momente în care timpul se oprește, la fel cum și umbrele au nevoie de răgaz pe timp de noapte, iar oamenii de confirmări de tot felul pentru ca nu cumva să fie copleșiți de îndoială.
Există câte un motiv pentru fiecare motiv, câte un ochi pentru fiecare dinte, și câte-o pană pentru fiecare gând.

Simbiotisme

Excrescența din spinarea mea se numește cocoașă.
Oamenii cocoșați, sau gheboși, au frică de zbor.
Nu știm dacă frica provine din experiențe neplăcute
sau dacă e doar o frică de necunoscut.
N-are importanță.
Pe lângă neamul cocoșaților,
avem neamul înaripaților.
Ăștia nu se mai satură de zbor.
Se desfată în orgasmice
bătăi de aripi.
Primii cunosc pământul.
Ceilalți cerul.
Fiecăruia îi lipsește ceva.
Amândouă neamurile sunt nefericite
din lipsă de armonie.
Cum împăcăm extremele?
Nimic mai simplu:
mai întâi, se iau câte un cocoșat
și un înaripat.

Cum mi-am petrecut viața

Viața mi-am petrecut-o după cum urmează.
După fecundare, visul meu a fost să cresc, drept pentru care am crescut. După creștere, am visat să mă nasc. Drept pentru care m-am născut. Au urmat nenumărate vise, pe care le-am visat.
Am gustat puțin din realitate și nu mi-a plăcut, prea amară pentru gusturile mele. Așa că m-am întors la dulcele vis.
Relația mea cu realitatea e foarte șubredă. Revin la dânsa doar atunci când nu mai am țigări.
Când mă lupt cu mine, scriu. Asta-mi astâmpără foamea de vis.
Foamea de țigară rămâne nesătulă, drept pentru care algoritmul se repetă până țigara ajunge în gură.
După terminarea țigării, se trece la pasul următor: viitoarea țigară, viitoarea viață, viitorul vis.

27 martie 2012, Max 12:17

Bijectivitate

BIJECTÍV, -Ă adv. (Mat.; despre funcţii) Care este în acelaşi timp surjectivă şi injectivă. [< fr. bijectif].

Excesul se deosebește de inces prin aceea că ne duce cu gândul la o abundență exterioară. Incesul pe de altă parte e doar o abundență interioară. 

Excesul se ocupă de lucruri materiale: țigări, bani, oameni, relații și așa mai departe.

Incesul se ocupă de lucruri interioare: singurătate, sete, cunoaștere, frică, îndoială, moarte.

Fiecare om este o mamă. 

Se sădește în noi sămânța morții

chiar în clipa în care în mamele noastre

se sădește sămânța vieții.

Despre dualitatea covârșitoare a clipei fragmentate

„E plin de urlete aerul eteric. E plin de suferințele unor strămoși la fel de nedumeriți ca și noi. La fel de goi și plini de goliciune ca și mințile noastre însetate și înfometate. Am uitat...am uitat că până și aerul poate să țină de frică. Imaginația noastră poate crea orice, însă ne cramponăm în opere stupide și fără sens, în picturi fără vreo urmă de culoare sau formă. Suntem liberi, frumoși, luminoși, dar noi creăm lanțuri, grotesc și întunecime. 'Treziți-vă, oameni buni!', strigă o voce răgușită și lipsită de vreun sens. E vocea conștiinței, mare doamnă cândva, actualmente cerșetoare violată și scuipată de multiplele noastre personalități lipsite de coerență.

Limbaj - Metalimbaj - Hiperlimbaj

Colegul meu de pană literară (sunt mulți de fapt, foarte mulți) mă sfătuiește să îngrop securea războiului...Nu știu de ce, dar am impresia că deja am făcut-o. Fiecare epocă are în componență un complex de factori ce-ți determină calificativul existențial. Spre exemplu: