Aniversară

Anul ăsta o să fac timpul să dureze mai mult. O să-mi devorez ultimele rămășițe de așa-zisă demnitate, abandonându-mă în mâinile părților pe care le-am conservat cu atâta migală în toți acești ani. Anul ăsta or să-mi  crească mai multe crengi. N-o să le mai tai din rațiuni de estetică, pentru că mi-am dat seama de perenitatea construcțiilor fundamentate pe îndoială.
Și-o să fiu mai atent cu piticii mei. Mă vizitează deseori, plângându-mi-se de tot felul de probleme ce mi se par atât de insignifiante în comparație cu dramele mele colosale...
Moartea e o glumă pe lângă durerea mea de ceafă. Când îmi vine să mă piș, simt cutremurele ucigătoare drept o boare de vară ce mișcă frunzele plictisite. Și mă mai gândesc așa, cu nostalgie, că fără mine ca stâlp de rezistență, Universul s-ar prăbuși în sine însuși și-ar redeveni un punct. Drept pentru care nu uit niciodată să-mi mulțumesc în fiecare dimineață pentru faptul că exist!

Nu știu cum se numește

Sunt multe lucruri de care e bine să te ferești în lumea asta. Dar poate unul din cele mai periculoase e Omul Spân...De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, despre ăsta a scris Creangă, destul de mult. Ba chiar a făurit o ditamai povestioară, așa că ar fi mai bine să găsesc un alt subiect...

Ce-ar fi dacă am porni o discuție despre Obsedatul de Creație? Nebunia Artistului Creator de Artă? Infatuatul Nebun, invidios pe Dumnezeu, care e liber să facă ce-i poftește pofta? Stai că n-am avut o exprimare prea clară: Dumnezeu e cel liber, artistul e doar un frustrat mâncat și tăiat în chirurgicale bucățele de suflet de tot felul de amărăciuni, complexe și , colac peste pupăza lui Nică, mai e și sclav la interminabila curte a minții.