Sunt multe lucruri de care e bine să te ferești în lumea asta. Dar poate unul din cele mai periculoase e Omul Spân...De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, despre ăsta a scris Creangă, destul de mult. Ba chiar a făurit o ditamai povestioară, așa că ar fi mai bine să găsesc un alt subiect...
Ce-ar fi dacă am porni o discuție despre Obsedatul de Creație? Nebunia Artistului Creator de Artă? Infatuatul Nebun, invidios pe Dumnezeu, care e liber să facă ce-i poftește pofta? Stai că n-am avut o exprimare prea clară: Dumnezeu e cel liber, artistul e doar un frustrat mâncat și tăiat în chirurgicale bucățele de suflet de tot felul de amărăciuni, complexe și , colac peste pupăza lui Nică, mai e și sclav la interminabila curte a minții.
Probabil ăsta e unul din blestemele cele mai crunte cu care se pricopsește omul la naștere: o minte prea puternică.
Un copil inteligent e, prin definiție, nefericit. Singurul său avantaj e chiar îngerul păzitor, acel ciclu de șapte ani în care nimeni și nimic nu se poate atinge de sufletul lui. Oricât de agilă i-ar fi mintea, oricât de lucid ar fi în acea perioadă, se poate oricând dedubla, detașa de tot, întorcându-se în liniștitul plan ludic. Nu mă înțelegeți greșit, asta nu-i o scăpare, nu-i eliberare, nu rezolvă nimic. E doar o liniște înainte unei vijelii distrugătoare.
Copilul cu mintea aprigă vede de mic ce se întâmplă în lume. Vede disperarea oamenilor, nebunia și inconștiența cu care se creează monștri, și-și dă imediat seama de iminenta confruntare cu o entitate care-i cu mult peste capacitățile lui e apărare.
După cei șapte ani urmează calvarul, răzvrătirea, nebunia încolțește și începe să-i iasă pe nas, gură, ochi, urechi mâini și picioare. E plină de spini, murdară, neîndurătoare, sfâșie carnea, nu are nici o limită, nici un principiu...N-o să vedeți niciodată vreun artist sănătos la „cap”. Nu există așa ceva.
Din această luptă cu rațiunea, cu prea multă informație, se naște EA, gingașa și plăpânda Artă. Toată lumea o ocrotește, o admiră, pe ascuns o invidiază. Pentru că Arta e, în aparență, mult mai liberă decât omul. E și polimorfă, e și profundă, e în armonie cu Natura și, mai presus de toate, poate călători prin orice tărâm, fie el fizic sau spiritual. Poate ajunge chiar și în locuri ce nu există. Creatorul, cum spuneam la început, e atotputernic atunci când vine vorba de propria creație.
Însă marea greșeală pe care o facem noi, oamenii, e tocmai faptul că suntem defazați. Ne luptăm atât de mult cu rațiunea, că nici nu ne dăm seama când se retrage discret și ne lasă singuri. Ajungem să ne dăm cu capul de pereți, să plângem până secăm izvoare întregi de lacrimi. Ne inventăm la rândul nostru monștri și himere grobiene, ne găsim justificări, ipoteze...ajungem atât de adânc în această fantasmagorică și deșănțată creație încât nici nu mai conștientizăm c-ar mai exista ceva în jurul nostru. Infatuarea, cultivarea egoului, minciuna, toate ajung pe umerii copiilor.
Noi de fapt nu creștem niciodată, tot copii rămânem. Suntem, așa, ca un punct, fără masă, fără dimensiune, în jurul căruia se dezvoltă o megalitică și copleșitoare construcție..Crește din punct, Infinitul. Își desface părul lung, albastru, și-ncepe să dea năuc din mâini. Îi cad mâinile în Soare, dar lui nu-i pasă:
- O să-mi crească altele, își zice, mereu se întâmplă așa...
Problema e că nu există nici un infinit, nici un soare. Existăm noi, cu problemele și complexele noastre. Și-atunci când greșim, când ne revărsăm furia și frustrarea pe vreun suflet nevinovat cu care ne întâlnim întâmplător, știm ce facem. N-avem scuze.
Cu toate astea, suntem atât de proști încât niciodată nu alegem altceva. Repetăm o greșeală de o mie de ori, o mie de vieți. Bineînțeles, la un moment dat începi să te întrebi al cui e sângele de pe mâini, de pe cămașă?
Ți-aprinzi o țigară, tragi adânc fumul în piept, și-ți zici:
- Lasă, data viitoare o să reușesc...
9 februarie 2012, Max 18:51
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu