Problematica duală a comunicării defectuoase și lupta cu un fioros căpcăun al Egoului

Totul a început de la o discuție cu o prietenă...de fapt, a fost o mică neînțelegere provocată de caracteru-mi sălbăticit și lipsit de coerența unor reguli absolut naturale pentru  marea majoritate a oamenilor...Trebuie să fac o mică dar importantă clarificare pentru cei care nu mă cunosc: bunul simț mi-e un concept foarte străin. Aș putea aduce argumente peste argumente, clarificări peste cauzalități, dar nu-și au rostul pentru că adevărul e mult mai simplu: bunul simț mi-e un concept străin. 

Ei bine, de-aici a pornit o focoasă și defectuoasă confruntare (cuvânt aspru care , probabil, poate fi folosit doar pentru punctu-mi de vedere periferic), al cărei deznodământ e foarte previzibil, atât ca formă cât mai ales ca și repercusiuni. Și-atunci am început să-mi pun întrebări cu privire la mecanismul comunicării și autenticitatea și stabilitatea canalelor metafizice prin care acesta își desface multiplele și solidele brațe.

Nu știu cum se numește

Sunt multe lucruri de care e bine să te ferești în lumea asta. Dar poate unul din cele mai periculoase e Omul Spân...De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, despre ăsta a scris Creangă, destul de mult. Ba chiar a făurit o ditamai povestioară, așa că ar fi mai bine să găsesc un alt subiect...

Ce-ar fi dacă am porni o discuție despre Obsedatul de Creație? Nebunia Artistului Creator de Artă? Infatuatul Nebun, invidios pe Dumnezeu, care e liber să facă ce-i poftește pofta? Stai că n-am avut o exprimare prea clară: Dumnezeu e cel liber, artistul e doar un frustrat mâncat și tăiat în chirurgicale bucățele de suflet de tot felul de amărăciuni, complexe și , colac peste pupăza lui Nică, mai e și sclav la interminabila curte a minții.

Marele Masturbator

Ritualuri nebănuite și întâmplător descoperite, devin surse ermite de înțelepciune trecătoare. Te trezești deodată în transă, timpul înghețând în jurul tău, transformându-se în praf și cenușă...

Viața e un paradox! Asta-i! Ăsta e motivul pentru care n-avem nici o clipă de liniște, pentru care parcă suntem o sfoară pe care o gloată de personaje, de fapt două, trag cu sălbăticie de noi. Pe de o parte avem latura negativă cu depresii, răutate, egoism, perversitate, primitivism brutal și dureros. Pe de altă parte, latura pozitivă ne bagă într-o beție de beatitudine, de creativitate, de control și putere. Însă nici aici nu suntem în largul nostru, pentru că e prea frumos, prea bine, prea multă armonie. Și-avem noi un instinct, care ne spune că unele lucruri sunt prea bune pentru a fi adevărate. Așa este. E prea frumos...

Notă către sine

Încearcă să fii mai discret, mai criptic, mai puțin evident. Încearcă și un pahar de sinceritate...Nu știi niciodată dacă o să descoperi o nouă băutură preferată...

Sunt concurențial, egoist, autosuficient, superficial până peste poate, leneș, mincinos, demagog, hermafrodit... cuvinte goale, fără sens . E ușor să plescăiești niște substantive, atribute, verbe-n vânt... Ăsta e și motoul blogului meu: Vorbe în Vânt.

Manifest. Pamflet. Clarificare

După un moment consumat ieri, mi-am dat seama că trebuie să fac o mică...clarificare. Habar n-am. Nu știu nimic, n-am nici o siguranță și, cumva, mi-am dat seama că fac de fapt colaje. Personalizate de un stil, procesate de o minte, nu știu ale cui...
Credeam înainte că fac explorare de sine, dar departe de mine această performanță. Nu, fac doar explorare de oameni.Trăiesc prin oameni, prin experiențele lor, prin sentimentele și personalitățile lor. Iau câte ceva de la unul, câte ceva de la celălalt, le bag în malaxorul condeiului și gata...

De la Cafea, citire...

Zice Spiridon Popescu:

Miezul nopţii

Zise mortul către viu:

“Viule, de când te ştiu,

Tot sărac, fără sicriu”.

Zise viul către mort:

“Am, dar nu-mi place să-l port”.

.. şi făcu atac de cord.

Scrisoare către Fata Imaginară

[...]

Câteodată mă pierd, gândindu-mă la tine.
Rătăcesc naiv prin locuri prin care-am mai trecut, minunându-mă de frumusețea florilor, copacilor, dar mai ales a chipului tău.
Totdeauna mi-am imaginat că perfecțiunea nu există...Până te-am întâlnit...

Fantezii rurale și noutăți despre Jurnalul Fumătorului

Săptămâna 51

    Pe pachetele de țigări care arată acum ca niște anunțuri de înmormântare, propun să se adauge amenințări cu moartea și această mențiune pe jumătate sanitară, pe jumătate umoristică : "Nu lăsați vecinii să profite de un fum pe care nu l-au plătit".

                                                                                                                                   Philippe Bouvard

Viziuni viticole...

Pe la un cuarc de noapte,
Pe înger îl apucă diareea. Avea atâta amplitudine cosmica,
încât singurul lucru pe care-a apucat să-l facă, a fost să-și împrăștie norii de sub picioarele-i eterice.
Nu te poți pune, dom'le, cu excreția cosmică, nici măcar de ai rang mare în ceruri.

Legenda păsărilor metalice

E trecut de miezul nopții...sunt obosit și-aud zgomote sinistre din pereți. Pare-se că niște animale fără casă și-au făcut culcuș în pereții  mei. Nu le-alung...N-am de ce. Nu mi-au făcut nimic, cu toate că, uneori, zgârieturile lor mecanice mă înfioară. Niște animale metalice și-au făcut loc în sufletul meu. Nu le e frică de nimic, nici măcar de focurile pasiunii care din când în când mă cuprind.

Dialoguri interioare...

[Încercați să vă imaginați dialogurile într-o sferă cumva dramatică...]


-Sunt nebun, domnule doctor! Nebun de legat, schizofrenic chiar! Sunt nevrotic, maniaco-depresiv,sunt psihopat! Sociopat, declasat, dilit, descreierat. Mintea-mi e încețoșată, nu văd bine, nu aud bine, am tenul îmbătrânit. Trebuie să mă internați în spitalul dumneavoastră, trebuie!!!

Piticii de pe soare

Veleitățile și pseudovalențele lingvistice pălesc în fața autenticității emoției... E ca și cum ai recunoaște geniul unui imbecil care, într-o clipă de regurgitare mentală, rostește adevarul ce îl bântuie de ani și ani de zile. Pe care mereu a încercat să-l sugrume, cu toate că niciodată nu i-a putut simți grumazul.
Nu-i nevoie de lucruri complicate, de cine știe ce planificări sau sistematice scheme abstracte... în nici un caz. E de-ajuns putină nebunie, coroborată cu naturalețea spontaneității. Oricine are ceva de spus și pentru a se elibera nu trebuie decât să îndeplinească puținele condiții elementare. Dezinvoltura, uciderea proastei și recalcitrantei inhibiții, nebunia recunoașterii dimensiunilor interioare, la fel de vaste ca înseși marginile universului...

Portret suprarealist

Motto: "Copacii vor doar să stea la umbră..."

Din sincretismul abject al lipsei de substanță, vă trimit o bulă călătoare. Da, e la fel de proastă ca și banală, dar asta numai în aparență... De fapt, e o chestie nemaipomenit de interesantă. Dar nu pentru minte. Ne pare rău, nu servim rebuturi în camera asta. Nici măcar așa-numiții oameni decenți. Astăzi avem un tratament special pentru nebuni,debili,descreierați și iubitori de patrie. Un mic marș dinamic, așa, ca pentru stârnirea apetitului...apoi întuneric, cu zgomote sinistre, guturale...pentru ca într-un târziu, capetele să vă fie tăiate de însăși Nemurirea. Care e fată bună, dar cam paranoică ce-i drept. Ea e mai temătoare așa. Temătoare de sine, temătoare de tine și de tot ce-i cuprins între. De urma gândului ce n-a ajuns niciodată până la gândire... Soluția tuturor problemelor, revelația, mântuirea, rătăcită pe undeva, prin mintea noastră deloc neîncăpătoare...

Cronicarul Universului

[...] Se lăsă pe spate în scaunul de paie artificiale și trase adânc în piept o gură de aer reciclat. Locuia într-o cameră modestă, cu diametrul de 4 metri, utilată cu un dom demn de poveștile ancestrale...Erau proiecții primitive, vieți private de tehnologie, de siguranță, sau conștiință universală. Ca niște șobolani închiși, timp de câteva milioane de ani, într-un laborator gigantic de mărimea M, orbitând în jurul unei stele galbene. Vedea frânturi, tinerețe, moarte, băutură, sex, marile mistere asociate raselor primitive despre care se știa atât de puțin...

Zambeste Cald...

Un individ, cu o grimasa serioasa, priveste in gol, incercand parca sa se desprinda de cadrul posac in care respira adanc. Un copil trece pe langa el, se opreste si incepe sa vorbeasca:


Sarumana nenea. Ce faci? Vad ca te uiti urat...ti-a murit cineva? Mie mi-au murit bunicii din partea tatalui, si am plans muuult. Am fost la inmormantare la amandoi, desi mi-a fost rusine pentru ca vroiam sa-i uit. De ce esti trist? Nu stii ca nu e bine sa fii trist? Si mama e trista... aproape mereu. Vreau sa zambeasca, dar un inger imi spune ca nu se poate. Un inger e frumos. Are ochii mari, si curati, e frumusel foc...mai ca-ti vine sa-l mananci. Are aripi pe care noi nu le vedem pentru ca suntem spurcati. Stii, un inger mi-a zambit odata, si pentru asta sunt mandru. Am incercat sa-i fac o poza, chiar in acel moment, dar n-a iesit la developare. Nenea, de ce esti trist? Si mama privea in gol, ca tine, si uite ce-a ajuns. Am vrut sa rad alaturi de ea, sa ii simt dragostea agasanta. Dar privirea m-a salvat de chinul asta...durerea a rezolvat totul. Nenea, nu mai fi trist, ca trece. Asta imi spun mereu: lasa mai c-o sa treaca, si totul o sa fie uitat, doar tu o sa fii in continuare aici, fugind de dulaii astia balosi si nespalati. Put atat de tare incat multa vreme am crezut ca sunt morti... dulaii morti, care vor sa ma muste de fund. Niste fantome care beau din Stix si se stramba la Cerber, atenteaza la muschii mei fesieri. Hoiturile ma urmaresc ..hihihi.

Pamflet ecologic

Actiune si reactiune. In esenta, doar despre asta e vorba. Nu incep caii sa culeaga pere, nici elefantii sa ude straturile, fara a fi existat o cauza prealabila de la care sa fi pornit totul. Soarele nu e suparat pe noi, chiar daca vroiam sa-l poluam pana si pe el cu deseuri nucleare... Poate doar pamantul ar vrea sa ne dea o lectie , despre ceea ce inseamna parjolirea si sufocarea cu sticle de plastic, dar e un gentlemen, si o face pe o cale demonstrativa, fara a ne face prea mult rau. Si , in fond, nu el e cel ce actioneaza, ci propriile noastre maini, care uneori se uita in alta parte, si prefera sa ignore posibilele efecte ale unui gest banal, precum aruncarea unui ambalaj de plastic, sau al unei sticle amarate, pe caldaramul care deja-i plin ochi cu resturi „menajere"... Si uite-asa se muta Africa in Constanta, Polul Nord la Ecuator, si toti copacii emigreaza in Danemarca. Dar nu oricum, ci pliati frumos in topuri, sub forma de scanduri, vopsite pe margini cu albastru, rosu sau verde... au fost copacii nostri, acum sunt mobila lor.

Haos si iubire...

Dintr-o picatura de ploaie se naste un zmeu… un zmeu nascut dintr-o picatura de ploaie. Lumina inchide cercul deschis… cerul deschis. Ma-nvart intr-o lume cu susul in jos…. Cu josul in sus. Respir frumusete si expir bunatate….sunt liber. Strang in palma o bucata de aer…o comprim cu gandul si-o transform in soare… sunt bun. Ating cerul cu o pana de aur… pana e a Lui, aurul al nostru. Cerul se decoloreaza si devine fad….cerul i-al nostrul, culoarea e a Lui…. Ma-nchid singur intr-o lume discreta.. sunt om, am nume si adresa, am chiar si cont , chiar daca gol…. Deschid cutia si vars apa inauntru.. o spal. Lumea se spala, si-odata cu ea, apar lucruri noi, iar marea se inalta…. M-opresc la o margine, si te vad pe tine…zambesc, si-ncep sa tremur. Numar orele pana maine. Adorm, si zambesc, cu gandul la tine. Zambesc…

Marturisesc...

Era o vreme când mă priveam doar printr-o oglindă găurită în mijloc. Nu ştiam că-i crăpată, nici măcar că tot ce văd în ea e deformat de liniile frânte pe care nici nu le conştientizam. Vedeam doar un chip hâd şi-o lume neagră, mereu înconjurată de nori malefici şi tunete vrăjmaşe. N-aş putea spune că viaţa a reuşit să retuşeze prea multe, însă acum văd crăpăturile, văd şi gaura, şi conştientizez faptul că arătarea pe care o ştiam mai demult era doar o iluzie. Cu toate acestea, pe zi ce trece simt că îmi doresc să mărturisesc acea perioadă. Tata zice că-i un text prea lung, şi să mai scurtez din el. Amicul meu de pană literară m-a sfătuit să vin cu cel de-Acum şi că de-Aici începe literatura. Să nu mai scormonesc prin jurnale decât ca-ntr-un album de familie, şi să împrumut de la dânsul Oglinda lui Orfeu, pentru a nu-mi şifona prea tare imaginea. Am s-o folosesc, dar o voi aşeza lângă mine, căci niciodată trecutul nu ne defineşte, ci doar ne arată drumul pe care am mers pentru a ajunge în x-ul care se deplasează mereu, ţinând astfel pasul cu Prezentul. Şi indiferent de ce drum am fi ales, Universul nu stă niciodată pe loc, iar judecata ne-o facem singuri, cu o Balanţă fără talere, pentru că Sufletul are o altfel de greutate. Şi-aşa spuneam atunci:

Pictorul Orb

Mi-amintesc de Soren Kierkegaard care-mi scria in calitate de prieten. Nu-mi amintesc unde l-am cunoscut, de fapt, stau cam prost cu memoria momentan astfel incat nu-mi amintesc nici macar cum arata, sau cand l-am intalnit ultima oara. Dar cuvintele lui m-au facut sa tresar, pagina dupa pagina, scrisoare dupa scrisoare, pana in punctul in care nu am mai rezistat, si i-am raspuns pe un ton foarte ironic... Nu ma intreba, de ce am facut asta, si nici de ce am omorat animale cand eram mic. Diversi psihologi m-au studiat de-a lungul timpului, ba chiar am auzit ca au scris si cronici despre cazul meu, purtand respect desigur pentru obarsia a carei mandru vlastar sunt.Dar niciodata nu m-au inteles, niciodata nu m-au lasat cu adevarat sa vorbesc. Le si vedeam crestetul impaienjenit de aceleasi conexiuni prafuite cu care s-au tarat pe malurile vietii, cu care si-au faurit navoade si sfori, pe care le-au folosit pentru a urca si aduna... Sunt orb, daca asta are vreo importanta pentru tine. Pentru mine nu, caci vad la fel de bine ca si atunci cand nu calcam pe iarba inrouata. Vad soarele urcand si coborand, vad verdele crud al ferigilor aburinde in timpul unui dus providential, vad chipurile, strazile, mizeria... ba as putea spune ca vad mult mai mult decat tine, care esti mai orb decat mine. Crezi ca daca distingi galbenul de albastru esti sanatos, esti agil, daca parcurgi cu repeziciune literele unei coli, sau daca te pierzi intr-un tablou la mana a doua esti mai indreptatit decat mine sa-ti dai cu parere despre arta. Cat de amarnic te inseli. De unde stii ca ceea ce vezi tu e galben, sau albastru, de unde stii ca acel copil mort dar viu care te fixeaza din perete exista cu adevarat? Nu stii nimic, la fel cum nici atunci cand te-ai imbatat n-ai stiut pe cine mutilezi...