Ritualuri nebănuite și întâmplător descoperite, devin surse ermite de înțelepciune trecătoare. Te trezești deodată în transă, timpul înghețând în jurul tău, transformându-se în praf și cenușă...
Viața e un paradox! Asta-i! Ăsta e motivul pentru care n-avem nici o clipă de liniște, pentru care parcă suntem o sfoară pe care o gloată de personaje, de fapt două, trag cu sălbăticie de noi. Pe de o parte avem latura negativă cu depresii, răutate, egoism, perversitate, primitivism brutal și dureros. Pe de altă parte, latura pozitivă ne bagă într-o beție de beatitudine, de creativitate, de control și putere. Însă nici aici nu suntem în largul nostru, pentru că e prea frumos, prea bine, prea multă armonie. Și-avem noi un instinct, care ne spune că unele lucruri sunt prea bune pentru a fi adevărate. Așa este. E prea frumos...
Nu vreau să intru în prea mult în detalii, pentru că fiecare trebuie să aibă o simbolică și minimală contribuție la procesarea acestei informații.
Ideea e că amândouă sunt extreme, deci uneori se confundă. În toată depresia, avem o așa putere încât îi tragem și pe cei din jur după noi. În toată armonia, prejudecățile și egoismul iau proporții megalitice, și ne transformă în niște mici dictator, Mari Inchizitori. Marele Masturbator probabil tot de-aici provine...
Paradoxul? Suntem amândouă în același timp. Asta nu poate înțelege mintea. Ea funcționează pe baza unor reguli, e un automat, finit sau infinit, determinist sau nedeterminist. Nu mai contează. Suntem bipolari.
La mijloc? Acolo e Dumnezeu.
Ce putem face?
Destul de puține. Una la mână, putem fi conștienți. Putem fi observatori. Doi la mână? Mai multă responsabilitate și acțiuni asumate. Autocritică, autoexplorare intimă, tăcută, izolată. Apoi distrusă. Ne schimbăm o dată cu timpul. Nu știm exact unde suntem, nu avem prea multe repere...doar conștiință.
6 februarie 2012, Max
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu