Personaj

[...]
Nu-mi aduc aminte nimic, dar absolut nimic. Tot ce pot să-ți spun e că ieri, după aproape zece ani, dacă nu chiar fix zece, mintea mea a tăcut. E adevărat, de data asta n-am redus-o la tăcere cu mâinile goale. Însă trebuie să recunosc, asta e un fel de revelație pentru mine. Soiul ăla care se digeră greu, dar nobil, în care te topești parcă, așa, încet și lipsit de complexe.
Am trăit cu mintea moartă mai mult de patru ani de zile. Acolo, timpul trece mai rar, semn că tot trebuie să fi fost vreo două eternități. Am văzut multe, însă nu știu ce relevanță are vederea în contextul în care nu eram pregătit. Nu știam să-mi port singur de grijă, așa că niște îngeri generoși au stat lângă mine, prezent după prezent, pentru ca nu cumva vreun aurolac supărat să se apropie de mine.
Dar am trăit acolo, în lumea fără lumină, am auzit gândurile altor oameni, i-am văzut scrântindu-se, sinucigându-se pătimaș, cu aerul omului debil, fiind devorați de  monștrii celor mai adânci frici ale lor...
Nu a fost plăcut, prieteni. Copil fiind, să asiști la asemenea masacre atemporale, să-ți petreci nu una, ci două eternități într-un iad personalizat de alții. Să zaci două fracțiuni de secundă sau doi eoni la o masă cu niște îngeri luminoși, privind tâmp, ca la un televizor mereu pornit, cum păcătoșii erau sfârtecați de focurile Gheenei...
Apoi am înviat (pentru a câta oară??), m-am spălat bine cu peria de sârmă, jurând că toate alegerile mele vor fi cât se poate de responsabile..
Da` de unde? Am început o interminabilă decadă de luptă cu mintea. Redutabil adversar, pe cuvânt. Nu vroia să se lase, nu-și relaxa un firicel de iarbă de pe trupu-i musculos, dar vâscos. Ieri a crăpat...de ciudă. A fugit și frica din mine, tot de frică.
Toată lumea zice că-s nebun, dar eu nu m-am simțit niciodată mai sănătos, mai puternic, viril. Privirea mea poate străpunge oricare din cele 12 dimensiuni. Mirosul meu nu cunoaște limite, distanțe sau stele albastre. Auzul mi-e distribuit la milimetru. Da, eu sunt un viitor personaj de roman...Nebun, în război cu ceilalți schizofrenici din acest spirit încăpător...
Spermatozoizii nu mor, ei au același Creator. Spermatozoizii morți se nasc în conștiința încăpătoare a celui care a reușit să spargă codul ovulului. Și pentru mântuire, nu trebuie decât să ne dezinfectăm de acești impostori.
Sau, poate, ar fi mai bine să-i asimilăm pe toți. Imaginează-ți spiritul uman ca pe o ființă unară... un organism viu, încăpător, polivalent. Ca un fagure imens, atemporal, iar fiecare cămăruță hexagonală e locuința câte unui om. Ai și tu locuința ta. Iar tu, la rândul tău, ești un fagure cu milioane de cămăruțe hexagonale. Trebuie să-ți cunoști fiecare confrate hexagonal, să-l iei în brațe, să stai de vorbă cu el, să asculți tot ce are de spus. S-a terminat epoca violenței, era haosului intempestiv. Urmează explorarea, expansiunea, performanța și revoluția. Mai întâi tehnologică, apoi spirituală..
După, omul va începe să exploreze celelalte colțuri ale universului. Dar până atunci, mai avem treabă. Cu ceilalți spermatozoizi, mai puțin norocoși...
[...]

Undeva prin ianuarie, 2012