Necunoscute și nebănuite sunt căile vieții, iar întâmplarea e doar un joc hazliu al neprevăzutului visător. Toate se leagă într-o diafană compoziție de culori ludice și pline de viață.
Oamenii, la început, nu aveau gură. Ei se hrăneau cu aer, de unde și nasurile foarte dezvoltate, însă complet insensibile. Nu aveau miros pentru că încă nu erau stăpâni pe propriile trupuri, iar simțurile le-ar fi îngreunat obișnuința cu dimensiunea carnală proaspăt descoperită. Ochii le erau negri, astfel încât să fie capabili să absoarbă lumina, hrana lor obișnuită pe timp de zi. De fapt, cuvântul hrană e destul de nepotrivit în contextul curent. Era mai mult vorba despre un factor de stabilitate, o componentă constantă, exterioară, un temporizator dacă vrei...
Trecând de stadiul telepatic, oamenii au început să studieze împreună cu natura. Au învățat de la dânsa conceptul de cauzalitate, de interdependență, de coerență și armonie, lucruri esențiale pentru orice nou venit în sânul ei.Timpul era în continuare un concept prea abstract pentru noii născuți.
Conștiința a apărut mai târziu, după ce toate etapele fundamentale au fost parcurse și încununate de frumusețea succesului. În momentul în care Omul și-a definitivat conștiința, a ajuns la primul impas existențial: coerența celor două planuri (material-spiritual) îl împiedica să evolueze.
Începuseră deja să apară aripile și în scurt timp, urmau să se transforme în frumoase proiecții angelice materiale, confruntate însă cu aceeași problemă ca și frații lor astrali: Perfecțiunea.
Atunci omenirea a făcut poate cea mai grea alegere posibilă: uitarea. Ruperea aparentă de planul divin, de armonie, de evidenta frumusețe a planului dumnezeiesc. Și a ales ca mecanism de legătură, singurătatea. Singura opțiune viabilă în ceea ce privește desăvârșirea materialistă...[...]
Undeva prin ianuarie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu