Fragment (I)

Știu că-ți place felul în care mă pierd. Te gâdilă așa, te mângâie, te face să te simți cu adevărat puternic. Am auzit de multe ori despre astfel de viteji care, îmboldiți de o sete mistuitoare, de o râvnă neastâmpărată, au început să se îndeletnicească, în anumite locuri strategice, cu negoțul de suflete. E o afacere înfloritoare în anumite părți ale pământului, mai ales acum, în vremuri în care se pune la îndoială până și existența luminii, sau a pietrei din interiorul muntelui...

Se zice că lumea se emancipează, civilizația evoluează, se ridică în laurii progresului pe noi culmi ale existenței materiale. Nu pot crede așa ceva, cât încă-mi văd slăbiciunea ținându-mi picioarele în lanțuri. Cât îndoiala mă cocoșează și-mi înțeapă coastele cu dinții... Nu mă simt evoluat de vreme ce trebuie să-mi păzesc punguța aproape goală, trebuind să mă uit de două ori în fiecare direcție înainte să închid ochii....

Poveste de adormit mintea

Necunoscute și nebănuite sunt căile vieții, iar întâmplarea e doar un joc hazliu al neprevăzutului visător. Toate se leagă într-o diafană compoziție de culori ludice și pline de viață.

Oamenii, la început, nu aveau gură. Ei se hrăneau cu aer, de unde și nasurile foarte dezvoltate, însă complet insensibile. Nu aveau miros pentru că încă nu erau stăpâni pe propriile trupuri, iar simțurile le-ar fi îngreunat obișnuința cu dimensiunea carnală proaspăt descoperită. Ochii le erau negri, astfel încât să fie capabili să absoarbă lumina, hrana lor obișnuită pe timp de zi. De fapt, cuvântul hrană e destul de nepotrivit în contextul curent. Era mai mult vorba despre un factor de stabilitate, o componentă constantă, exterioară, un temporizator dacă vrei...