Călătorii redundante

Stai și te-ntrebi câteodată până unde poate merge paranoia? Până unde-i ajung brațele pline de ventuze vâscoase? Cu ce colț ascuțit va reuși într-un târziu să-mi sfâșie trupul imobilizat?

Mintea e un minunat instrument de tortură... Și de cunoaștere, bineînțeles, doar că în ultima vreme, tortura a devenit o modă...

Trăim, din păcate, într-o lume omogenă, așa că până și cele mai banale lucruri capătă proporții apocaliptice în momentul în care puterea înclină balanța în favoarea lor.

Revenind la minte...e și dânsa domnișoară până la urmă ...Și-aici se rupe filmul. Revii la realitate, îți dai seama de faptul că ale tale creații sunt bine, sănătoase. Că totul se întâmplă în mintea ta, care te torturează tot timpul. Numai că de data asta ai prins-o în fapt: stătea cu rața în gură în fața porții ce desparte sănătatea ta mentală de nebunia bolnavă.

Poveste de adormit mintea

Necunoscute și nebănuite sunt căile vieții, iar întâmplarea e doar un joc hazliu al neprevăzutului visător. Toate se leagă într-o diafană compoziție de culori ludice și pline de viață.

Oamenii, la început, nu aveau gură. Ei se hrăneau cu aer, de unde și nasurile foarte dezvoltate, însă complet insensibile. Nu aveau miros pentru că încă nu erau stăpâni pe propriile trupuri, iar simțurile le-ar fi îngreunat obișnuința cu dimensiunea carnală proaspăt descoperită. Ochii le erau negri, astfel încât să fie capabili să absoarbă lumina, hrana lor obișnuită pe timp de zi. De fapt, cuvântul hrană e destul de nepotrivit în contextul curent. Era mai mult vorba despre un factor de stabilitate, o componentă constantă, exterioară, un temporizator dacă vrei...