Stai și te-ntrebi câteodată până unde poate merge paranoia? Până unde-i ajung brațele pline de ventuze vâscoase? Cu ce colț ascuțit va reuși într-un târziu să-mi sfâșie trupul imobilizat?
Mintea e un minunat instrument de tortură... Și de cunoaștere, bineînțeles, doar că în ultima vreme, tortura a devenit o modă...
Trăim, din păcate, într-o lume omogenă, așa că până și cele mai banale lucruri capătă proporții apocaliptice în momentul în care puterea înclină balanța în favoarea lor.
Revenind la minte...e și dânsa domnișoară până la urmă ...Și-aici se rupe filmul. Revii la realitate, îți dai seama de faptul că ale tale creații sunt bine, sănătoase. Că totul se întâmplă în mintea ta, care te torturează tot timpul. Numai că de data asta ai prins-o în fapt: stătea cu rața în gură în fața porții ce desparte sănătatea ta mentală de nebunia bolnavă.
Asta e de fapt nebunia bolnavă: momentul în care mintea preia controlul complet, în care acel stadiul ultim de degradare psihică când mintea poate augmenta orice fărâmă de frică, de îndoială, de prejudecată oricât de nevinovată, începe să se materializeze, să ia formă.
Încercați să observați puțin nebunii, să înțelegeți lumea în care trăiesc. N-are nici un sens, oricum ai lua-o. E ca și cum ai auzi/vedea/simți tot ceea ce aude/vede/simte o persoană drogată cu heroină. Spațiul interdimensional e mare, mult prea mare. Oricât de voinică ar fi lumina, nu poate face față întinderii nesfârșite a prăpastiei fără fund.
Și-acum ne punem întrebarea, deja stereotipică: ce-i de făcut? Cum să facem să fie mai bine? Dacă am fi maniheiști, răspunsul „nimic” ar fi concluzionat toată discuția...dar nu suntem. Nu, suntem curioși, suntem energici, expansioniști, iar în momentul în care ne lovim în vreun fel, agresivitatea își intră în drepturi și mai sparge câte o barieră inimaginabil de îndepărtată. Ăsta ar fi unul din motivele pentru care paranoia, nebunia, și mai apoi neașteptatul răspuns „nu facem nimic” ar crea în aparență o reacție cât se poate de rațională, care ar suna cam așa: „Ce vorbește ăsta? Ce am eu cu băiatul ăsta?”.
Și-acum schimbăm din nou peisajul și ajungem la lauda de sine. Vai, dulcea și minunata laudă de sine, creatoarea de izvoare de miere, de lacuri înspumate pline ochi de lapte și caimac. Eu sunt așa, eu fac asta, toată lumea îmi știe de frică, de cuvânt, de victimă și călău...Și asta continuă până în momentul în care prinzi lauda de sine în fața faptei, o prinzi cu rața în gură în fața porții care delimitează tărâmul realității de tărâmul paranoiei, al fricii, al nebuniei.
Și stai și te întrebi: câte limite există de fapt? Oare vor rămâne călăii ăștia vreodată fără sens? Fără slujbă? Vom reuși oare să depășim oare problemele astea atât de banale, de lipsite de orice urmă de utilitate în echilibrul universal? Ajungi să-ți dai seama că de fapt nu are nici o importanță. Că problemele, o dată conștientizate, își pierd din greutate, din putere, prea multă putere. Nu trebuie să faci nimic nu pentru că ai crede în cine știe ce fatalism existențial...nu, totul, dar absolut totul are sens pentru că totul reprezintă elementele indivizibile ale acelui complex de factori numit Evoluție.
Și-aici apar deja alte întrebări, însă altceva vroiam să vă întreb: de ce ne mulțumim cu jumătăți de măsură? Noi, cei ce vrem absolutul, tindem spre perfecțiune și iubim frumosul? De ce ne mulțumim cu fărâme, cu resturi? De ce avem atât de multe bariere în jurul fericirii, de ce trebuie s-o acoperim cu tot felul de frustrări, de reprimări, de dependențe? De ce să mai injectezi una, să mai faci unul, să mai fumezi o țigară, să mai distrugi un om?
Stau și mă gândesc uneori la faptul că noi, de fapt, urâm fericirea. Suntem geloși pe frumusețea și armonia ei, drept pentru care ne adunăm în bisericuțe, care se-adună în grupuri, care se-adună în haite, care se-adună în catedrale închinate opusului fericirii, care e de fapt nefericirea, care e imaginară. Nu există nefericire! E doar creația disperată a unei minți care refuză să accepte că ar avea vreo problemă.
Ca rasă, suntem foarte redundanți. N-am reușit niciodată să înțeleg de ce repetăm aceleași greșeli de nenumărate ori. La fel și cu Dumnezeu...Am devenit geloși pe frumusețea și armonia lui, și i-am creat un opus, pe Diavol, la care am început să ne rugăm în catedralele noastre noi și semețe.
Și uite-așa, din dimensiune în dimensiune, căutăm răspunsuri la tot felul de pretexte și justificări ce nu fac decât să ne distragă atenția de la întrebare: de ce ne mulțumim cu jumătăți de măsură?
După cum vedeți, natura omului e foarte redundantă. Probabil de aceea perfecțiunea în universul nostru se măsoară în cercuri și se măsoară prin cerc. Bineînțeles că nu se poate face analogia cu sistemul metric. Aici avem de-a face cu conceptul de distanță. În sistemul ciclic în schimb, nu avem grade de comparație, nu avem superlativ. Aici diferă până și limbajul conceptual, așa că în loc să ne întrebăm cum merg lucrurile într-o închipuită lumea perfectă, cred că ar trebui să aprofundăm niște probleme mai apropiate și covârșitor mai împovărătoare: de ce suntem fricoși, de ce suntem paranoici, de ce înnebunim, de ce suntem redundanți, de ce suntem geloși, distructivi, invidioși, posesivi și câte și mai câte...Trebuie să avem răbdare, să ne astâmpărăm setea și să ne gândim la importanța ucigătoare sau mântuitoare, sau oricum ar fi, a răspunsului la arhicunoscuta și universala întrebare: mai facem unul?
25 martie 2012, Underground 1:02
La sfârșit, vă las o mică picanterie cinematografică, demnă de savurat după o asemenea călătorie. Aici se vede clar cum sunt atașate aripile de spinările îngerilor.
HOW WINGS ARE ATTACHED TO THE BACKS OF ANGELS from National Film Board of Canada on Vimeo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu