Călătorii redundante

Stai și te-ntrebi câteodată până unde poate merge paranoia? Până unde-i ajung brațele pline de ventuze vâscoase? Cu ce colț ascuțit va reuși într-un târziu să-mi sfâșie trupul imobilizat?

Mintea e un minunat instrument de tortură... Și de cunoaștere, bineînțeles, doar că în ultima vreme, tortura a devenit o modă...

Trăim, din păcate, într-o lume omogenă, așa că până și cele mai banale lucruri capătă proporții apocaliptice în momentul în care puterea înclină balanța în favoarea lor.

Revenind la minte...e și dânsa domnișoară până la urmă ...Și-aici se rupe filmul. Revii la realitate, îți dai seama de faptul că ale tale creații sunt bine, sănătoase. Că totul se întâmplă în mintea ta, care te torturează tot timpul. Numai că de data asta ai prins-o în fapt: stătea cu rața în gură în fața porții ce desparte sănătatea ta mentală de nebunia bolnavă.

Fragment ... (Sevrajul)

[...]Ziua a cincea de sevraj. Lucrurile stau ceva mai bine, mai ales după ce-am aflat cauza anxietăților.

Mintea însă e perversă. Inventează tot felul de pretexte, de cauzalități aberante, justificări jalnice. Ei îi place să fie violată, i-a plăcut întotdeauna. Și e egoistă. Nu se gândește c-ar mai fi cineva prin preajmă căruia nu-i face bine această schizofrenie cronică...

Apatia e primul semn al unei dependențe stupide. E stupidă pentru că fără acel fior, viața nu mai are farmec. Totul se transformă într-o monotonă compoziție de nuanțe seci. Culoarea dispare, la fel și provocarea. Nu mai rămâne nimic de făcut, nimic de explorat. După ce-ai atins un vârf de potențial, după ce ți-ai conștientizat apoteoticul pisc al creativității, te transformi într-un om banal, lipsit de vlagă, de energie, de voință și entuziasm.