[...]Ziua a cincea de sevraj. Lucrurile stau ceva mai bine, mai ales după ce-am aflat cauza anxietăților.
Mintea însă e perversă. Inventează tot felul de pretexte, de cauzalități aberante, justificări jalnice. Ei îi place să fie violată, i-a plăcut întotdeauna. Și e egoistă. Nu se gândește c-ar mai fi cineva prin preajmă căruia nu-i face bine această schizofrenie cronică...
Apatia e primul semn al unei dependențe stupide. E stupidă pentru că fără acel fior, viața nu mai are farmec. Totul se transformă într-o monotonă compoziție de nuanțe seci. Culoarea dispare, la fel și provocarea. Nu mai rămâne nimic de făcut, nimic de explorat. După ce-ai atins un vârf de potențial, după ce ți-ai conștientizat apoteoticul pisc al creativității, te transformi într-un om banal, lipsit de vlagă, de energie, de voință și entuziasm.
Și stai așa o lună, două. Toate lucrurile ce te înconjoară încep să devină enervante. Oamenii sunt urâți, natura e plictisitoare, frigul începe să te lovească în cap cu un ciocan de plastic. Nu doare, dar e al dracului de enervant...
Ți-aduci aminte de vremurile în care explorai clustere de galaxii, în care erai șapte persoane deodată, toate deosebite, unice, interesante. Când orice gest infim căpăta proporții cosmogonice, când cu un singur gând făceai istorie, poezie, ridicai munți și secai oceane. Ești nostalgic, prins într-un conflict între două continente ce se urăsc de moarte. La cina de Crăciun, familiile mănâncă pline de o poftă bolnavă din dușman. Bebelușii inamicilor capturați și ținuți în cuști mizere sunt sacrificați de Paște și gustați de toată lumea pentru a celebra o înviere a unei fantome. I-au uitat și chipul și cuvintele. N-a rămas decât sacrificiul, însă și ăsta e lipsit de cauzalitate, de sens...
Tu ești spectator, te încălzești cu aceste perversiuni mărunte, îți plac la nebunie pentru că-ți amintesc de vremurile în care erai și generali, și populații, în același timp. Mii de ani treceau în câteva secunde. Aveai până și reverii, revelații; te plimbai nestingherit prin Biblioteca Universală unde orice informație, oricât de complexă, putea fi asimilată instantaneu, printr-o banală atingere.
Trec zece ani și într-o dimineață, la cafeaua mecanică, la țigara fără gust și muzica fără glas, se întâmplă imposibilul: te trezești. Ca și cum ai fi luat o supradoză. Aștepți fatalitatea, dezamăgirea, răsăritul iluziei și amăgirii de sine. Trec două zile...trei. În loc să te ofilești, observi cum aripile tale sunt mai puternice ca oricând. Te înalți la cincizeci de metri prin doar șapte bătăi. Îți vizitezi prietenii, rudele, oamenii care-au plecat demult de pe pământ.
Îți creezi o insulă mult prea frumoasă pentru orice ochi de muritor. Te-apuci de scris, de cules nuci de cocos, de făcut dragoste cu femeia vieții tale, în cabana modestă pe care-ai visat-o dintotdeauna. Apar copiii, cu aripi mai mari și mai curate decât ale tale. Nu-ți vine să crezi că odată, în vremuri aproape imaginare, erai atât de mărginit. C-ai fost sclav la cea mai firavă, slabă și schizofrenică stăpână din câte există în tot Universul. C-ai trăit într-un spațiu bidimensional, stupid, contradictoriu, în care fiecare alegere avea doar două variante, ambele greșite.
Și mai greu de crezut e faptul că în tot acest timp erai cât se poate de conștient, de lucid. Nimic nu te oprea să închizi ochii și s-o trimiți pe Mama Egoismului direct în gaura mă-sii. Să te ridici de la masă, să scuipă călcâiul de nou-născut și să lovești atât de tare cu pumnul în perete încât toată aberația să se evapore subit, să dispară pur și simplu.
Acum stai pe prispă și fumezi. Pe cer, milioane de stele dansează în jurul unei luni argintii, extrem de gingașă. Vă țineți de mână și ascultați o genială piesă a Tăcerii. Vântul ține contrabasul în brațe și-l lovește spasmodic...e bine.
13 februarie 2012, Max 9:32
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu