Singurătatea

Singurătatea asta, bat-o vina.
Mănâncă din sufletele noastre cu așa o poftă, așa un nesaț, de zici că n-a mai mâncat din burta mamei. De fapt a tatălui, căci ea n-are mamă, n-a avut niciodată.
Singurătatea urăște oamenii tocmai pentru că aceștia nu se pot naște fără mamă, fără un firicel de dragoste, oricât de mic, oricât de insignifiant...
Și ce face? Ne ia mamele. Ne ia tații, ne ia frații și surorile, prietenii și uneori trupurile.

Ea e nebună, în sensul rău al aluziei. Dar cineva zicea că singurătatea, plictiseala, mintea, provin din aceeași sursă. Sunt femei, frumoase cândva, pasionale, voluptoase. Cândva fuseseră în brațele unui Adam primordial, și-au fost fericite. Cineva le-a urâțit. Cineva le-a depersonalizat, dezumanizat. Tatăl lor le-a renegat și blestemat. Și de-atunci, cutreieră nefericite pământul, bântuite de o foame monstruoasă, de o sete mistuitoare, de frică...

Nu vor mult. Puțină atenție, multă siguranță, ocrotire. Vor liniște, vor odihnă...

Și noi, Oamenii, generoși și altruiști cum suntem, le luăm la piept, le hrănim cu sfârcurile noastre anemice, vineții...și le spunem povești de adormit cu glasul sfâșiat de lacrimi.

Ele adorm liniștite. Iar noi, epuizați, adormim zâmbitori și împăcați.

1 februarie 2012, Max, 19:52