Scrisoare pierdută

Si uite-asa ma trezesc din nou inaintea unei sesiuni, cu umerii greu apasati de povara inactivitatii, incercand  pentru un auditoriu semi-inexistent sa fac putina figuratie pentru ca nu cumva sa-mi fie aruncate in fata  reprosuri grosolane...

   Despre neajunsul de a nu fi neprihanit, si altele....

Noi suntem treji.

Dar lumea visează. Visează la strașnicii cai verzi pe pereți, cu coama stufoasă, răsfirată peste gâtul gros, musculos, demn și vânjos, al armăsarului imaginar ce întruchipează, simbolic, starea de mai bine...
Vă spun eu: cu așa justificări, înnebunim cu toții. Vă spun eu. Cu astfel de gânduri morbide, ne autodistrugem, încetul cu încetul, secundă cu secundă. Gând peste gând, peste gând, peste gând, peste gând.
Veșnic destrămatul Turn Babel e reconstruit cu sârguință după fiecare depresie, dezamăgire, ezitare sau spaimă...Și nu e bine. Vă spun eu, nu e bine.
Trebuie să ne eliberăm. Să evoluăm și s-avem curajul să spargem barierele. Barierele conformismului, barierele distrofiei mentale și, mai ales, ale fricii de necunoscut. Să avem mințile, trupurile și spiritul într-o relație de pace, de armonie și nu de competiție. Să ne risipim monopolizările, egoismele, furiile și angoasele, păcatele și secretele, rușinile, fricile cele mai lăuntrice. Să purificăm  pur și simplu și să eliberăm, să curățăm...
Și poate, după asta, ne vom simți un pic mai bine.

Malahia mâncătoare de Suflete ale Domnului!

S-a întâmplat zilele astea să dau peste două articole revelatoare: acesta este primul. Predica Cuviosului Nectarie Sopon despre malahie. Suna interesant, mai ales că nu-nțelegeam ce e aia malahie. Așa că l-am citit. Și m-am îngrozit. Pur și simplu: ”..uneori este cu trebuință să canonești scârbavnicul mădular, strângându-l în mâna stângă cât se poate de tare (până ce te doare grozav), câte o jumătate de ceas, înainte de culcare, în fiecare zi.

[...]Să stăm cu frică, să stăm bine, să luăm aminte!”.

Clipă (1)

În așteptarea frigului, vorbesc în gând. Sunt singur, bine-mersi. Și vorbesc ce vreau eu, absolut orice vreau eu!
Despre crime, despre pornografie, nebunie, despre lăcomie și trufie, măgărie, strechie, golănie!
Despre moarte, mare, minuni și mănăstiri.
Despre suflet și întruchiparea lui. Despre conștiință și modalități de tortură?
Putem explora orice latură a imaginației noastre, oricât de bolnavă...
Dar niciodată nu reușim să ne sincronizăm. Cum ar fi ca eu și cu dumneata să trebuiască să ne întâlnim săptămânal pentru a ne...raporta unul altuia alegerile de peste săptămână. Frământările noastre cele mai reprimate, împărtășite unui străin cu aceeași îndatorire. Cum ar fi să ne dezgolim unul în fața altuia, fără nici cea mai măruntă mască, la fel de vulnerabili ca un prunc.
Despre proiecții holografice hiperconștiente.
Despre droguri, despre degradare, blestem și...cicoare.
Parcă încep să-ntrezăresc niște frisoane.Mhm..Da, în sfârșit vine frigul. Doamne, ce mult a mai durat...

Mai facem unul?

De ceva timp încoace mă obsedează întrebarea asta. Mă urmărește oriunde, și mă strânge din ce în ce mai tare de gât. Tocmai mi-am schimbat tastatura și ”â”-ul nu mai e la locul lui. Practic nu-mi mai pot desfășura gândurile din cauza unui nenorocit de ”â”. Nu ajunge doar o literă..nu. Schimbă și locul ghilimelelor. Noroc de faptul că pe dânsele pot să le descriu printr-un cuvânt ce nu include ”â”.

Nocturne

Ora trei dimineața. Capul ar trebui să fie așezat pe pernă, în poziția corespunzătoare. Ochii ar trebui să fie închiși. Fiind în starea REM, se mișcă foarte repede în toate direcțiile, focalizând sporadic, secătuindu-se de energie. În schimb, tu stai în fața calculatorului. Uite, nici măcar muzică nu se-aude. Doar apăsătoarea și zgomotoasa liniște publică.
Mai bine. Mă gândeam la tot felul de lucruri astă seară, plimbându-mă dintr-un loc în altul, schimbând pături aburinde de oameni legați unul de celălalt, arcuiți, cu găuri pe mijloc. Trecând din privire în privire, din zgomot în zgomot. Sunt foarte critic. În toate sensurile. Critic de dimineață până seara, specializat în fiecare aspect. Păcat, nimeni nu îmi citește studiile. Însă mă mențin bine. Motivația nu m-a părăsit încă. E bine. E în regulă. Nu, nu știu în care. Probabil n-are nici o importanță.

Aberații

Cu un firicel de mărar printre dinți, mă arunc plin de interes într-o dispută fabuloasă. Care sân e mai vrednic, cel de căprioară sau cel de scroafă? Toată lumea sare cu argumente dintre cele mai elevate, mai poroase și incontestabil solide. Însă mă văd țintuit de hotărârea celor din jurul meu. Sunt prins în mijlocul unei lupte cu bice, intermediarul, exponatul pe seama căruia demonstranții își dovedesc iscusința în mânuirea vergii tăioase. De ce-am ajuns aici? Bună întrebare, zău așa...
Presupun că totul a pornit de la încăpățânarea de a nu mă arunca în hăul uitării. Știu, știu, e o mare prostie, însă n-am putut să mă abțin. Îmi place atât de mult să-mi ating capul de tot felul de suprafețe dure, încât curiozitatea și patima m-au copleșit pur și simplu. Am devenit dintr-o dată fascinat de autoflagelări pompoase, drept pentru care m-am apucat de confecționat stâlpi și pereți pentru adevărații cunoscători.

Din ciclul "Spontaneități precare", vă prezentăm..

Spontaneități.
Spontane.
Cu sau fără sens... alternează haotic și zău dacă asta are vreo importanță. Plutesc prin aerul îmbâcsit. Plutesc tot felul de gânduri, de posibile materializări ale unor idei, planuri, schițe ascunse adânc în inconștient. Aici ai timp, chiar ai timp să le vezi cum trebuie. Să înțelegi, măcar o fragedă parte din toate cauzalitățile pe care le vor crea sosirile lor în planul concret...

Bine, Pa!

Există un personaj în ilustra și ignoranta istorie a inculturii românești numit „Bine pa!”. E o alegorie veche, o slăbiciune a construcției extrem de fragile a ființei umane. A fost formulată cu eleganță de mulți literați și subtili diplomați. A fost învăluită în mister și altoită cu tot felul de excentricități excentrice. Dar inconștientul nostru știe despre ce-i vorba, știe că-i un truc ieftin, lipsit de orice fel de nuanță sau importanță...

Pentru mine cel puțin, jocul de-a puterea e stupid și eminamente inutil. Și sincer vă spun (ce detest formularea asta), până acum am  fost devorat de oameni ce s-au trezit deodată cu toată puterea în brațe. Au abuzat de dânsa. Fiecare în felul lui, cu frustrările specifice. S-au trezit peste noapte faraoni, demizei, cu putere de viață și de moarte...
Nu-mi place să domin, cu toate c-am înțeles că ar fi o chestie foarte intrigantă. Îmi place să provoc prin dezinvoltură, prin imprevizibil. E un joc de-a responsabilitatea inversată pe care, recunosc, îl exagerez până-n pânzele albe. Pentru că omul și libertățile lui se află într-o artificială relație de respingere.

Fragment (I)

Știu că-ți place felul în care mă pierd. Te gâdilă așa, te mângâie, te face să te simți cu adevărat puternic. Am auzit de multe ori despre astfel de viteji care, îmboldiți de o sete mistuitoare, de o râvnă neastâmpărată, au început să se îndeletnicească, în anumite locuri strategice, cu negoțul de suflete. E o afacere înfloritoare în anumite părți ale pământului, mai ales acum, în vremuri în care se pune la îndoială până și existența luminii, sau a pietrei din interiorul muntelui...

Se zice că lumea se emancipează, civilizația evoluează, se ridică în laurii progresului pe noi culmi ale existenței materiale. Nu pot crede așa ceva, cât încă-mi văd slăbiciunea ținându-mi picioarele în lanțuri. Cât îndoiala mă cocoșează și-mi înțeapă coastele cu dinții... Nu mă simt evoluat de vreme ce trebuie să-mi păzesc punguța aproape goală, trebuind să mă uit de două ori în fiecare direcție înainte să închid ochii....

Naivități

În dimineața asta răcoroasă
am să te văd pentru prima oară.
Golașă,
fragilă,
cu zâmbet de copilă,
ai să-mi spui povestea lui odată,
și-ai să-mi descrii cu lux de amănunte
cât de frumoasă ar fi fost viața noastră
de ne-am fi cunoscut cu o secundă mai devreme...
Iar eu o să tac
privind în gol cum Timpul,
Căpcăunul,
mi-a mai înfulecat o viață,
și m-a aruncat
în groapa de la capătul pământului,
dezvelindu-și colții găunoși în care stă înfășurat
chipul tău nevinovat.

Banalități cotidiene

Cine s-ar fi gândit că viața, așa-zisa realitate, e cea mai spectaculoasă și fascinantă pățanie pe care o vom experimenta. Încă de mici ni se alimentează o fantezie, cum că dincolo de realitate există un tărâm fascinant, plin de lucruri învăluite în mister, de cauzalități iraționale, provocatoare de trăiri mistice...Suntem învățați să negăm realitatea, să ne cultivăm nevrozele și să tânjim după o stare feerică numită fericire, în care fiecare-și proiectează cele mai intangibile fantezii. Și-apoi, la un moment dat, începe călătoria. Ni se alimentează dorințele, devenim obsedați și frustrați, pentru că nimic nu se concretizează. Orbităm în jurul  unui rai imaginar pe care nu-l putem atinge în timpul vieții, și asta ne face și mai nefericiți.

Aniversară

Anul ăsta o să fac timpul să dureze mai mult. O să-mi devorez ultimele rămășițe de așa-zisă demnitate, abandonându-mă în mâinile părților pe care le-am conservat cu atâta migală în toți acești ani. Anul ăsta or să-mi  crească mai multe crengi. N-o să le mai tai din rațiuni de estetică, pentru că mi-am dat seama de perenitatea construcțiilor fundamentate pe îndoială.
Și-o să fiu mai atent cu piticii mei. Mă vizitează deseori, plângându-mi-se de tot felul de probleme ce mi se par atât de insignifiante în comparație cu dramele mele colosale...
Moartea e o glumă pe lângă durerea mea de ceafă. Când îmi vine să mă piș, simt cutremurele ucigătoare drept o boare de vară ce mișcă frunzele plictisite. Și mă mai gândesc așa, cu nostalgie, că fără mine ca stâlp de rezistență, Universul s-ar prăbuși în sine însuși și-ar redeveni un punct. Drept pentru care nu uit niciodată să-mi mulțumesc în fiecare dimineață pentru faptul că exist!

Felicitare funebră

Se învârte prin cercuri concentrice
un suflet rătăcit...și răcit.
Cu lacrimi în aripi atinge noroiul
Cu gânduri de moarte își scuipă puroiul
pe dinți ascuțiți și zâmbete false
pe scări fără trepte
pe oameni cu roiuri
de fluturi borâți... de însuși Satana
ce stă ca stana
cu burta la soare
cu umbra călare
pe umărul stâng
pe mâna cea dreaptă,
uscată,
creată
de porcii
cu aripi, cu lacrimi, cu puf...

Nonsensuri

Mă uitam zilele trecute pe geam și-mi tot veneau în minte imagini aleatorii, cumva umplute de un grotesc grobian, grosolan și golănesc, așa. Cu toate acestea, soarele era acolo, uitându-se la mine tâmp, rânjindu-mi cu aceeași indiferență cu care, odată, îl biciuiam și eu. Și mi-am dat seama atunci, fix în clipa aceea, de faptul că noi suntem ca niște sateliți. Există o cauzalitate , o atracție ce depășește gravitația, o atracție universală între tot ceea ce există și domină, între tot ceea ce fascinează și sperie în același timp. Noi gravităm tot timpul, prea puțin în jurul nostru.
Orbitele noastre ajung de multe ori să ne orbească. Și nu-i vorba de sensuri ascunse, sau de lucruri abstracte. Ci doar de o evidentă înțelegere a unor lucruri pe care pur și simplu nu vrem să le acceptăm. Ele există, totul există, la fel cum nimicul poate fi măsurat prin galactica unitate de măsură numit nimic-mai-mic. Un nimic poate conține mai mulți nimici mai mici, sau mai puțini, funcție de cât de adaptabil e vitregiilor exterioare.

Epoca Magna, și altele

Spuneam la un moment dat că mi-ar fi plăcut să existe mai multă pace în lume. Aveau și hipioții vorbele lor înțelepte, ca orice popor autentic. Se pare însă că pentru a ajunge în acel stadiu, trebuiesc luate niște decizii destul de precare cu privire la colivia în care ne ducem zilnica existență monotonă. La un moment dat, ne obișnuim cu gratiile, drept pentru care ne permitem să sărim peste așa-zisul bun simț, cunoscând perfect gradul de rezistență al barelor metalice. Culmea e că de multe ori, acestea își schimbă brusc poziționarea, și ne trezim la un moment dat cu mult dincolo de ceea ce credeam că suntem în stare să suportăm.

Pauza

Iată că mai există și momente în care timpul se oprește, la fel cum și umbrele au nevoie de răgaz pe timp de noapte, iar oamenii de confirmări de tot felul pentru ca nu cumva să fie copleșiți de îndoială.
Există câte un motiv pentru fiecare motiv, câte un ochi pentru fiecare dinte, și câte-o pană pentru fiecare gând.

Simbiotisme

Excrescența din spinarea mea se numește cocoașă.
Oamenii cocoșați, sau gheboși, au frică de zbor.
Nu știm dacă frica provine din experiențe neplăcute
sau dacă e doar o frică de necunoscut.
N-are importanță.
Pe lângă neamul cocoșaților,
avem neamul înaripaților.
Ăștia nu se mai satură de zbor.
Se desfată în orgasmice
bătăi de aripi.
Primii cunosc pământul.
Ceilalți cerul.
Fiecăruia îi lipsește ceva.
Amândouă neamurile sunt nefericite
din lipsă de armonie.
Cum împăcăm extremele?
Nimic mai simplu:
mai întâi, se iau câte un cocoșat
și un înaripat.

Cum mi-am petrecut viața

Viața mi-am petrecut-o după cum urmează.
După fecundare, visul meu a fost să cresc, drept pentru care am crescut. După creștere, am visat să mă nasc. Drept pentru care m-am născut. Au urmat nenumărate vise, pe care le-am visat.
Am gustat puțin din realitate și nu mi-a plăcut, prea amară pentru gusturile mele. Așa că m-am întors la dulcele vis.
Relația mea cu realitatea e foarte șubredă. Revin la dânsa doar atunci când nu mai am țigări.
Când mă lupt cu mine, scriu. Asta-mi astâmpără foamea de vis.
Foamea de țigară rămâne nesătulă, drept pentru care algoritmul se repetă până țigara ajunge în gură.
După terminarea țigării, se trece la pasul următor: viitoarea țigară, viitoarea viață, viitorul vis.

27 martie 2012, Max 12:17

Bijectivitate

BIJECTÍV, -Ă adv. (Mat.; despre funcţii) Care este în acelaşi timp surjectivă şi injectivă. [< fr. bijectif].

Excesul se deosebește de inces prin aceea că ne duce cu gândul la o abundență exterioară. Incesul pe de altă parte e doar o abundență interioară. 

Excesul se ocupă de lucruri materiale: țigări, bani, oameni, relații și așa mai departe.

Incesul se ocupă de lucruri interioare: singurătate, sete, cunoaștere, frică, îndoială, moarte.

Fiecare om este o mamă. 

Se sădește în noi sămânța morții

chiar în clipa în care în mamele noastre

se sădește sămânța vieții.

Călătorii redundante

Stai și te-ntrebi câteodată până unde poate merge paranoia? Până unde-i ajung brațele pline de ventuze vâscoase? Cu ce colț ascuțit va reuși într-un târziu să-mi sfâșie trupul imobilizat?

Mintea e un minunat instrument de tortură... Și de cunoaștere, bineînțeles, doar că în ultima vreme, tortura a devenit o modă...

Trăim, din păcate, într-o lume omogenă, așa că până și cele mai banale lucruri capătă proporții apocaliptice în momentul în care puterea înclină balanța în favoarea lor.

Revenind la minte...e și dânsa domnișoară până la urmă ...Și-aici se rupe filmul. Revii la realitate, îți dai seama de faptul că ale tale creații sunt bine, sănătoase. Că totul se întâmplă în mintea ta, care te torturează tot timpul. Numai că de data asta ai prins-o în fapt: stătea cu rața în gură în fața porții ce desparte sănătatea ta mentală de nebunia bolnavă.

Copacul

Mi se aprinde părul...

Mi se aprinde Părul, Doamne,

Și-o dată cu el și sufletul pustiu.

Se ridică, Doamne la cer cenușa mea

Și fumul meu,

Și lacrimile mele.

Se împrăștie-n aer și sunt mâncat de vânt...

De ce, Doamne?

De ce mă lași sfâșiat de îndoieli? De ce te-ascunzi

prin locuri pe care nu le pot strivi cu pumnul?

De ce te-ascunzi de colții mei de fiară?

De ce fugi?

De cine fugi, Doamne?

Spune-mi măcar ce am,

Sau ce nu-ți place.

Ce ramuri am uscate?

Ce umbră am pe frunze, ziua, 

De cresc atât de cârn și surd?

De ce îmi arde părul, Doamne?

24 martie 2012, Underground 23:13

Gânduri primăvăratice (omagiu Nichita)

Se începe dimineața cu mult entuziasm. Se iese neapărat afară, unde-i vânt și cald și bine.

Se iau trei bile perfect rotunde și se ciocnesc tare, cu putere, până când se vor crăpa în multe, multe bucăți de sferă.

Începe acum culesul roadelor. Se caută un coșuleț sau o punguță și se adună toate resturile, ținând trează mintea care începe subtil să se retragă. Nu! Mintea trebuie să rămână acolo, trează, lucidă, trebuie să învețe disciplina, faptul că nu are control, că e doar o parte dintr-un mecanism complex și armonios.

Creatoarea de Fluturi

Trimite spre mine colțul albastru,
Al gândului neprihănit.
N-am nevoie de mai mult pentru a
Transforma Universul într-un fluture.
Cercurile Infinitului îi servesc drept drept aripi,
Iar corpu-i eteric are formă de umbră.
N-am nevoie de mai mult pentru a-l
umple de culoare.
Voi folosi pistruii tăi, dacă-mi vei permite,
Și nici de flori n-am grijă, pentru că
Aripile tale sunt atât de mari încât
fiecare pană poate la fel de bine să
fie o oglindă.

Dinspre Primăvară...

Nu te poți pune, domnule, cu primăvara. Nici măcar de ești foarte curajos. Primăvara are nebunia ei specifică și trebuie lăsată să se desfășoare...
Se va potoli într-un târziu, pe la începutul verii. Poate o să fim și noi mai copți pe vremea aia.
Cu pulpe fragede, zemoase și culorii vii, intense. Și poate cineva  va gusta din noi, nu știm cine, cu toate că intuim foarte bine. Și, poate, ne vom simți mai împliniți, mai plini de nesecate izvoare de mană...
Sălbăticia e o virtute. Nu-și permite oricine să devină primitiv, să umble pictat pe piept și în chiloți prin tufișuri, vânând misticii mistreți.

Se-adună, se-adună!

Se-adună, se-adună, toate gândurile mele într-o noapte fără lună.

Se-adună spirite pierdute în jurul unui foc lipsit de lemne.

Se-adună, se-adună toți sălbaticii se-adună

s-o vadă pe prințesa Lună devorând primul ei nou-născut.

Se-adună, veșnic se-adună tristețile mele într-un bol fără fund și toartă.

Se-adună, se-adună, toate gândurile mele într-un cal de lemn se-adună...

Vor să-mi invadeze sufletul curat, Cetate!

Problematica duală a comunicării defectuoase și lupta cu un fioros căpcăun al Egoului

Totul a început de la o discuție cu o prietenă...de fapt, a fost o mică neînțelegere provocată de caracteru-mi sălbăticit și lipsit de coerența unor reguli absolut naturale pentru  marea majoritate a oamenilor...Trebuie să fac o mică dar importantă clarificare pentru cei care nu mă cunosc: bunul simț mi-e un concept foarte străin. Aș putea aduce argumente peste argumente, clarificări peste cauzalități, dar nu-și au rostul pentru că adevărul e mult mai simplu: bunul simț mi-e un concept străin. 

Ei bine, de-aici a pornit o focoasă și defectuoasă confruntare (cuvânt aspru care , probabil, poate fi folosit doar pentru punctu-mi de vedere periferic), al cărei deznodământ e foarte previzibil, atât ca formă cât mai ales ca și repercusiuni. Și-atunci am început să-mi pun întrebări cu privire la mecanismul comunicării și autenticitatea și stabilitatea canalelor metafizice prin care acesta își desface multiplele și solidele brațe.

Despre dualitatea covârșitoare a clipei fragmentate

„E plin de urlete aerul eteric. E plin de suferințele unor strămoși la fel de nedumeriți ca și noi. La fel de goi și plini de goliciune ca și mințile noastre însetate și înfometate. Am uitat...am uitat că până și aerul poate să țină de frică. Imaginația noastră poate crea orice, însă ne cramponăm în opere stupide și fără sens, în picturi fără vreo urmă de culoare sau formă. Suntem liberi, frumoși, luminoși, dar noi creăm lanțuri, grotesc și întunecime. 'Treziți-vă, oameni buni!', strigă o voce răgușită și lipsită de vreun sens. E vocea conștiinței, mare doamnă cândva, actualmente cerșetoare violată și scuipată de multiplele noastre personalități lipsite de coerență.

Fabulă

Se zice că în lume, în societate, nu poți fi Om. Nu poți fi tu însuți. Nu-ți pot crește aripile pentru că oamenii sunt invidioși. În momentul în care văd cu te ridici singur, sar pe tine cu topoare, cuțite, fierăstraie, ciocane și cuie. Nu se mulțumesc să-ți taie aripile. Nu, un astfel de tratament ar fi prea blând pentru tine. Se-apucă să te bată în cuie de Pământ, să-ți taie stomacul și să ți-l umple cu bolovani. Îți retează și picioarele, nu care cumva să mai mergi normal de-acum încolo. Nu...trebuie să te târâi.

Au învățat asta de la un Dumnezeu imaginar, care l-a pedepsit pe șarpe pentru faptul că le-a deschis ochii primilor oameni. Pentru faptul că i-a făcut să vadă, le-a arătat că sunt liberi să aleagă ce vor, să se bucure de libertatea pe care-o cunoșteau doar din pancartele de prin Rai.

Fragment ... (Sevrajul)

[...]Ziua a cincea de sevraj. Lucrurile stau ceva mai bine, mai ales după ce-am aflat cauza anxietăților.

Mintea însă e perversă. Inventează tot felul de pretexte, de cauzalități aberante, justificări jalnice. Ei îi place să fie violată, i-a plăcut întotdeauna. Și e egoistă. Nu se gândește c-ar mai fi cineva prin preajmă căruia nu-i face bine această schizofrenie cronică...

Apatia e primul semn al unei dependențe stupide. E stupidă pentru că fără acel fior, viața nu mai are farmec. Totul se transformă într-o monotonă compoziție de nuanțe seci. Culoarea dispare, la fel și provocarea. Nu mai rămâne nimic de făcut, nimic de explorat. După ce-ai atins un vârf de potențial, după ce ți-ai conștientizat apoteoticul pisc al creativității, te transformi într-un om banal, lipsit de vlagă, de energie, de voință și entuziasm.

Nu știu cum se numește

Sunt multe lucruri de care e bine să te ferești în lumea asta. Dar poate unul din cele mai periculoase e Omul Spân...De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, despre ăsta a scris Creangă, destul de mult. Ba chiar a făurit o ditamai povestioară, așa că ar fi mai bine să găsesc un alt subiect...

Ce-ar fi dacă am porni o discuție despre Obsedatul de Creație? Nebunia Artistului Creator de Artă? Infatuatul Nebun, invidios pe Dumnezeu, care e liber să facă ce-i poftește pofta? Stai că n-am avut o exprimare prea clară: Dumnezeu e cel liber, artistul e doar un frustrat mâncat și tăiat în chirurgicale bucățele de suflet de tot felul de amărăciuni, complexe și , colac peste pupăza lui Nică, mai e și sclav la interminabila curte a minții.

Poveste de adormit mintea

Necunoscute și nebănuite sunt căile vieții, iar întâmplarea e doar un joc hazliu al neprevăzutului visător. Toate se leagă într-o diafană compoziție de culori ludice și pline de viață.

Oamenii, la început, nu aveau gură. Ei se hrăneau cu aer, de unde și nasurile foarte dezvoltate, însă complet insensibile. Nu aveau miros pentru că încă nu erau stăpâni pe propriile trupuri, iar simțurile le-ar fi îngreunat obișnuința cu dimensiunea carnală proaspăt descoperită. Ochii le erau negri, astfel încât să fie capabili să absoarbă lumina, hrana lor obișnuită pe timp de zi. De fapt, cuvântul hrană e destul de nepotrivit în contextul curent. Era mai mult vorba despre un factor de stabilitate, o componentă constantă, exterioară, un temporizator dacă vrei...

Marele Masturbator

Ritualuri nebănuite și întâmplător descoperite, devin surse ermite de înțelepciune trecătoare. Te trezești deodată în transă, timpul înghețând în jurul tău, transformându-se în praf și cenușă...

Viața e un paradox! Asta-i! Ăsta e motivul pentru care n-avem nici o clipă de liniște, pentru care parcă suntem o sfoară pe care o gloată de personaje, de fapt două, trag cu sălbăticie de noi. Pe de o parte avem latura negativă cu depresii, răutate, egoism, perversitate, primitivism brutal și dureros. Pe de altă parte, latura pozitivă ne bagă într-o beție de beatitudine, de creativitate, de control și putere. Însă nici aici nu suntem în largul nostru, pentru că e prea frumos, prea bine, prea multă armonie. Și-avem noi un instinct, care ne spune că unele lucruri sunt prea bune pentru a fi adevărate. Așa este. E prea frumos...

Notă către sine

Încearcă să fii mai discret, mai criptic, mai puțin evident. Încearcă și un pahar de sinceritate...Nu știi niciodată dacă o să descoperi o nouă băutură preferată...

Sunt concurențial, egoist, autosuficient, superficial până peste poate, leneș, mincinos, demagog, hermafrodit... cuvinte goale, fără sens . E ușor să plescăiești niște substantive, atribute, verbe-n vânt... Ăsta e și motoul blogului meu: Vorbe în Vânt.

Manifest. Pamflet. Clarificare

După un moment consumat ieri, mi-am dat seama că trebuie să fac o mică...clarificare. Habar n-am. Nu știu nimic, n-am nici o siguranță și, cumva, mi-am dat seama că fac de fapt colaje. Personalizate de un stil, procesate de o minte, nu știu ale cui...
Credeam înainte că fac explorare de sine, dar departe de mine această performanță. Nu, fac doar explorare de oameni.Trăiesc prin oameni, prin experiențele lor, prin sentimentele și personalitățile lor. Iau câte ceva de la unul, câte ceva de la celălalt, le bag în malaxorul condeiului și gata...

Personaj

[...]
Nu-mi aduc aminte nimic, dar absolut nimic. Tot ce pot să-ți spun e că ieri, după aproape zece ani, dacă nu chiar fix zece, mintea mea a tăcut. E adevărat, de data asta n-am redus-o la tăcere cu mâinile goale. Însă trebuie să recunosc, asta e un fel de revelație pentru mine. Soiul ăla care se digeră greu, dar nobil, în care te topești parcă, așa, încet și lipsit de complexe.

Eșecul, sau de ce dezamăgirea e o iluzie...

Există un mit care circulă din minte în minte, cum că eșecul e unul din cele mai înspăimântătoare lucruri din Univers... M-am întâlnit recent cu dânsul și mi-am dat seama că, asemeni lui Dan Floare, e vorba doar despre o neînțelegere, o prejudecată ieftină. Egoismul lovește până și aici în experiențele creatoare de formă.

Singurătatea

Singurătatea asta, bat-o vina.
Mănâncă din sufletele noastre cu așa o poftă, așa un nesaț, de zici că n-a mai mâncat din burta mamei. De fapt a tatălui, căci ea n-are mamă, n-a avut niciodată.
Singurătatea urăște oamenii tocmai pentru că aceștia nu se pot naște fără mamă, fără un firicel de dragoste, oricât de mic, oricât de insignifiant...

Visul Imaginar

M-am visat într-o noapte...Eram eu, dar în același timp nu eram eu. Mi-e greu să vă explic, așa că voi apela la nou descoperitul metalimbaj...
Mă uit în jur...Nimic. Mă uit în sus, în jos, în stânga, în dreapta...Nimic. Vid complet. Vid aspru, ce se freacă brutal de pielea mea subțire. Mă sufoc învelit într-o folie groasă de goliciune. Mintea s-a speriat, și-a băgat capul sub pernă, fredonând schizofrenică un cântecel de adormit copiii:
În pădurea cu alune / Aveau casă doi pitici / Vine pupăza...și...spune/ Vreau .... să stau.........

Moș Racu

Bine v-am regăsit, dragi ascultători, la o nouă ediție a binecunoscutei emisiuni "Ce minuni mai există în țara noastră dragă?", numai la Imaginație Creatoare FM. În această seară, vom discuta despre un om deosebit, rudă, bineînțeles cu celebrul Socrate și cu tot neamul lui cel adormit.

Întâlnirea mea cu acest mitic personaj ce ar încăpea în multe scene ale culturii universale, a fost una specială. Mijlocită de viitoarea mea cumnată, Roxana Țigănașu, prilej cu care îi mulțumesc și pe această cale pentru nemaipomenita bucurie pe care mi-a făcut-o la momentul cel mai oportun.

De la Cafea, citire...

Zice Spiridon Popescu:

Miezul nopţii

Zise mortul către viu:

“Viule, de când te ştiu,

Tot sărac, fără sicriu”.

Zise viul către mort:

“Am, dar nu-mi place să-l port”.

.. şi făcu atac de cord.

Fragment...

Din pașii lui a fost creat Sunetul. Din pașii lui s-a ridicat la cer Sufletul. Cu gânduri bune, prețioase, cu încâlciri întortocheate ale propriului Ego. Își spun cum vor, eu însă prefer orgoliul. E mai viril, așa, parcă taie mai bine în carne vie. Ca niște bacterii s-aruncă spre rana ta.

Corpul tău se unduiește, vrăjit fiind de sunetul lujerului proaspăt. Cântă sălbatici la fluier, se-aruncă sinucigașii în hăuri fără fund. Se satură de sinucidere și vor să se întoarcă la viață. Tu, ostenit de veșnicia sutelor de ani sub biciul aerului. Le e frică de Căpcăunul Vânt. Vor doar să se trezească dimineața în pat, să se spele pe dinți, să-și satisfacă pofta plânsului de dimineață...

Culmea ironiei și a tristeții e că în secunda imediat următoare se izbește cu fruntea de asfaltul pietros. Și moare.

Scrisoare către Fata Imaginară

[...]

Câteodată mă pierd, gândindu-mă la tine.
Rătăcesc naiv prin locuri prin care-am mai trecut, minunându-mă de frumusețea florilor, copacilor, dar mai ales a chipului tău.
Totdeauna mi-am imaginat că perfecțiunea nu există...Până te-am întâlnit...

Sfârșit de Capitol, de Carte și de Rol

Sinceritatea asta e un lucru fascinant. Ți-e frică de ea, dânsa se teme de tine. Și din când în când îți mai iei inima-n dinți, te-arunci peste hoarda de invadatori...
Ai terminat un ciclu, o instanță... ai ștanțat un produs, produsul propriilor tale impulsuri. Ți-ai sfâșiat Fiara nu cu urlete,  nu cu pumnii...
Ți-ai biruit Fiara cu indiferență. Mintea ta e un sclav abuzat sute de ani de o fiară perversă, de un monstru sadic. Și are un moment, în adolescență în care preia controlul...Și-și înfinge ghiarele până  la sânge în gâtul tău.

Piticii fără de număr

Dar iată...din clondirul preaplin al umplerii de sine, răsar niște pitici. Coifurile lor verzi, ascuțite, sunt ridicole. Dar nu le pasă.

În lumea piticilor îmbrăcați în verde, trăiesc și zâne...făpturi frumoase, gingașe, luminoase, cu rochițe argintii și baghete fermecate. 

Limbaj - Metalimbaj - Hiperlimbaj

Colegul meu de pană literară (sunt mulți de fapt, foarte mulți) mă sfătuiește să îngrop securea războiului...Nu știu de ce, dar am impresia că deja am făcut-o. Fiecare epocă are în componență un complex de factori ce-ți determină calificativul existențial. Spre exemplu:

Fantezii rurale și noutăți despre Jurnalul Fumătorului

Săptămâna 51

    Pe pachetele de țigări care arată acum ca niște anunțuri de înmormântare, propun să se adauge amenințări cu moartea și această mențiune pe jumătate sanitară, pe jumătate umoristică : "Nu lăsați vecinii să profite de un fum pe care nu l-au plătit".

                                                                                                                                   Philippe Bouvard

Armonia - Dirijorul cu părul vâlvoi

Vroiam să vă vorbesc în această dimineață despre armonie...Dar ce știe mintea cea dependentă, cea bolnavă psihic, despre armonie? Absolut nimic, în afara faptului că fuge de ea ca dracu' de tămâie. În schimb, inconștientul meu scrie o lucrare de licență la Universitatea Armoniei Universale. Poate el se pricepe mai bine, așa că să-l ascultăm:

Despre curaj și alte asemenea

Curajul e o atitudine devastatoare... E greu să fii curajos tocmai pentru că, în momentul în care-ai făcut saltul mortal peste groapa fără fund, îți asumi în fața tuturor, dar mai ales a ta, responsabilitatea.

Numărătorul de Fulgi

Acorduri de vioară îmi gâdilă urechea, într-un loc foarte drag mie...și râuri de ninsoare construiesc pături abstracte, cristaline, cu care învelesc fire de iarbă mereu verzi...

Deznodământul

[...] Și uite-așa, balaur după balaur, lumea ta devine din ce în ce mai goală. De fapt, ajungi la un moment dat să-ți dai seama că asta nu-i nici măcar lumea în care tu trăiești. Populată de-o veșnicie de tot felul de sătăni și troglodiți, oarbă din cauza lipsei de lumină, rece, vâscoasă, urât mirositoare... Seamănă mai mult cu o groapă, așa. Cu o cupolă, o mănăstire părăsită, un nor pe care s-au luptat odată doi Arhangheli, și doar unul a ieșit învingător. Și-n urma lor, prăpăd... Dar asta-i lumea în care-ai trăit atâta timp...

Lupta cu Balaurul de Frică

Sleit fiind de-atâta fugă, de-atâția clovni striviți de bocancul meu înspăimântat, am căzut în genunchi gâfâind...Mi-am scos paloșul ruginit din teacă și-am făcut o Sfântă Cruce. Spaima îmi mâncase inima și nu mai simțeam nimic...

Taraful Haiducilor de la Roata, din Clejani, România!

Există în istoria fantomatică a jurnalismului pozitiv din România, un articol în Formula AS, scris de un domn, Horia Țurcanu. A locuit în Paris timp de vreo doi ani. Întors în vizită după foarte mult timp, plimbându-se nostalgic prin Montmartre, ziaristul nostru aude un ritm maramureșean, intonat cu măiestrie de un coloristic ansamblu străin de plaiurile mioritice. Portughezi, francezi, studenți în an terminal la Conservatorul Parizian, tinerii se chinuie să ațâțe focul pitoresc al Folclorului Autentic românesc.

Fantezii fricoase

E periculos drumul pe care-ai pornit, băiete. E periculos pentru că, spre deosebire de vechile structuri în care o provocare nu venea niciodată singură, acum fiecare lovitură primită are o intensitate maximă. Fiecare fulg e o sisifică probă de foc pentru imortalizarea chipului lui Dumnezeu. Pericolul pierzaniei te paște la orice colț, nu pentru că ar fi hain. Din contră aș putea spune...

Confesiune

Jocul e cumva întins pe mai multe dimensiuni, pe mai slabe legături atomice... Vin roboți stupizi și genialitate ieftină, de porți întredeschise spre desăvârșire ce emană mirosuri pestilențiale și abjecte.

Viziuni viticole...

Pe la un cuarc de noapte,
Pe înger îl apucă diareea. Avea atâta amplitudine cosmica,
încât singurul lucru pe care-a apucat să-l facă, a fost să-și împrăștie norii de sub picioarele-i eterice.
Nu te poți pune, dom'le, cu excreția cosmică, nici măcar de ai rang mare în ceruri.

Incantație...

Știu că ești acolo, undeva... Îți văd doar forma din depărtare. Și te luminează ceva  atât de tare încât sunt convins că voi orbi dacă aș încerca să te pătrund cu privirea.

Legenda păsărilor metalice

E trecut de miezul nopții...sunt obosit și-aud zgomote sinistre din pereți. Pare-se că niște animale fără casă și-au făcut culcuș în pereții  mei. Nu le-alung...N-am de ce. Nu mi-au făcut nimic, cu toate că, uneori, zgârieturile lor mecanice mă înfioară. Niște animale metalice și-au făcut loc în sufletul meu. Nu le e frică de nimic, nici măcar de focurile pasiunii care din când în când mă cuprind.

Dialoguri interioare...

[Încercați să vă imaginați dialogurile într-o sferă cumva dramatică...]


-Sunt nebun, domnule doctor! Nebun de legat, schizofrenic chiar! Sunt nevrotic, maniaco-depresiv,sunt psihopat! Sociopat, declasat, dilit, descreierat. Mintea-mi e încețoșată, nu văd bine, nu aud bine, am tenul îmbătrânit. Trebuie să mă internați în spitalul dumneavoastră, trebuie!!!

Piticii de pe soare

Veleitățile și pseudovalențele lingvistice pălesc în fața autenticității emoției... E ca și cum ai recunoaște geniul unui imbecil care, într-o clipă de regurgitare mentală, rostește adevarul ce îl bântuie de ani și ani de zile. Pe care mereu a încercat să-l sugrume, cu toate că niciodată nu i-a putut simți grumazul.
Nu-i nevoie de lucruri complicate, de cine știe ce planificări sau sistematice scheme abstracte... în nici un caz. E de-ajuns putină nebunie, coroborată cu naturalețea spontaneității. Oricine are ceva de spus și pentru a se elibera nu trebuie decât să îndeplinească puținele condiții elementare. Dezinvoltura, uciderea proastei și recalcitrantei inhibiții, nebunia recunoașterii dimensiunilor interioare, la fel de vaste ca înseși marginile universului...

Portret suprarealist

Motto: "Copacii vor doar să stea la umbră..."

Din sincretismul abject al lipsei de substanță, vă trimit o bulă călătoare. Da, e la fel de proastă ca și banală, dar asta numai în aparență... De fapt, e o chestie nemaipomenit de interesantă. Dar nu pentru minte. Ne pare rău, nu servim rebuturi în camera asta. Nici măcar așa-numiții oameni decenți. Astăzi avem un tratament special pentru nebuni,debili,descreierați și iubitori de patrie. Un mic marș dinamic, așa, ca pentru stârnirea apetitului...apoi întuneric, cu zgomote sinistre, guturale...pentru ca într-un târziu, capetele să vă fie tăiate de însăși Nemurirea. Care e fată bună, dar cam paranoică ce-i drept. Ea e mai temătoare așa. Temătoare de sine, temătoare de tine și de tot ce-i cuprins între. De urma gândului ce n-a ajuns niciodată până la gândire... Soluția tuturor problemelor, revelația, mântuirea, rătăcită pe undeva, prin mintea noastră deloc neîncăpătoare...

Cronicarul Universului

[...] Se lăsă pe spate în scaunul de paie artificiale și trase adânc în piept o gură de aer reciclat. Locuia într-o cameră modestă, cu diametrul de 4 metri, utilată cu un dom demn de poveștile ancestrale...Erau proiecții primitive, vieți private de tehnologie, de siguranță, sau conștiință universală. Ca niște șobolani închiși, timp de câteva milioane de ani, într-un laborator gigantic de mărimea M, orbitând în jurul unei stele galbene. Vedea frânturi, tinerețe, moarte, băutură, sex, marile mistere asociate raselor primitive despre care se știa atât de puțin...

Dupa intalnirea cu fata imaginara...

E vorba de spatii...Spatii intime, spatii comune, distante arbitrare de care avem disperata nevoie.Trebuie cumva sa parcurgem un anumit proces pentru a-i putea observa particularitatile.Trebuie sa cultivam sentimentul pentru a ne putea bucura de el.