Fragment (I)

Știu că-ți place felul în care mă pierd. Te gâdilă așa, te mângâie, te face să te simți cu adevărat puternic. Am auzit de multe ori despre astfel de viteji care, îmboldiți de o sete mistuitoare, de o râvnă neastâmpărată, au început să se îndeletnicească, în anumite locuri strategice, cu negoțul de suflete. E o afacere înfloritoare în anumite părți ale pământului, mai ales acum, în vremuri în care se pune la îndoială până și existența luminii, sau a pietrei din interiorul muntelui...

Se zice că lumea se emancipează, civilizația evoluează, se ridică în laurii progresului pe noi culmi ale existenței materiale. Nu pot crede așa ceva, cât încă-mi văd slăbiciunea ținându-mi picioarele în lanțuri. Cât îndoiala mă cocoșează și-mi înțeapă coastele cu dinții... Nu mă simt evoluat de vreme ce trebuie să-mi păzesc punguța aproape goală, trebuind să mă uit de două ori în fiecare direcție înainte să închid ochii....

Nu-mi place să fiu precaut, nu-mi place confortul sau siguranța morții de mâine, drept pentru care nu o dată au venit vulturii și mi-au ciugulit din palme, din umăr și pomeți, din dinți și oase dezgolite. Și eu la rându-mi am făcut asta, drept pentru care nu-i condamn, nici nu-i alung, nici nu-i lovesc sălbăticește cu pietre. Pot doar să mă întristez atunci când îi văd făcând rotocoale deasupra creștetului meu, atunci când le-aud urletele înfometate lovindu-se de pietre, de nisipul uscat, de picăturile de transpirație care-mi sug vlaga, una după alta. Am ieșit de câteva ori în mijlocul junglei, fără băț în mână, fără plasă ascunsă la spate, fără șiretlicuri de orice fel. Am ieșit cu zâmbetul pe buze, cu brațele deschise, cu căldură în privire și-n atingeri. Și-am ajuns sclav, bătut și umilit, schilodit și vândut pe o pungă de orez, trebuind să-mi rup câte un deget pentru fiecare gură de mâncare primită de la stăpân...Nu văd nici un progres aici, în lumea în care oamenii continuă să se mănânce între ei, unde fratele își sugrumă mama, tatăl, fratele și sora pentru o pungă de mai puțin de 30 de arginți. Acolo unde păstorii nu doar că nu-și iubesc oile, dar le folosesc pe post de preșuri, scuturându-le violent ori de câte ori li se pare că-s pline de praf...

În astfel de condiții prefer să rămân sălbatic, să fiu privit de sus de toate ciocănitorile ce încă mai au printre dinți bucăți din frații lor...Prefer să stau laolaltă cu fiarele, să-mi pun încrederea în lighioane, care încă n-au descoperit fascinația perversității. Care nu știu ce-i plăcerea suferinței aproapelui. Care iubesc pentru că asta simt, și nimic mai mult...

2 mai 2012 , 14:29