Există un personaj în ilustra și ignoranta istorie a inculturii românești numit „Bine pa!”. E o alegorie veche, o slăbiciune a construcției extrem de fragile a ființei umane. A fost formulată cu eleganță de mulți literați și subtili diplomați. A fost învăluită în mister și altoită cu tot felul de excentricități excentrice. Dar inconștientul nostru știe despre ce-i vorba, știe că-i un truc ieftin, lipsit de orice fel de nuanță sau importanță...
Pentru mine cel puțin, jocul de-a puterea e stupid și eminamente inutil. Și sincer vă spun (ce detest formularea asta), până acum am fost devorat de oameni ce s-au trezit deodată cu toată puterea în brațe. Au abuzat de dânsa. Fiecare în felul lui, cu frustrările specifice. S-au trezit peste noapte faraoni, demizei, cu putere de viață și de moarte...
Nu-mi place să domin, cu toate c-am înțeles că ar fi o chestie foarte intrigantă. Îmi place să provoc prin dezinvoltură, prin imprevizibil. E un joc de-a responsabilitatea inversată pe care, recunosc, îl exagerez până-n pânzele albe. Pentru că omul și libertățile lui se află într-o artificială relație de respingere.
Spun artificială pentru că întâlnirea dintre cele două... „concepte”, se petrece mult prea rar. În orice caz, e foarte interesantă reacția și felul în care alegerile unei persoane degenerează în momentul în care primește, prin cine știe ce mijloace, Puterea. Capătă libertatea de a decide nu numai pentru sine, cât și pentru cei din jur. Se petrec anumite reacții, se schimbă cursul corabiei în mod ireversibil. Și culmea e că vina nu aparține nimănui. Libertatea de decizie, de reacție, de exprimare și alegere fac în așa fel încât Egoul, statuia, marea noastră realizare, megalitica construcție artificială, să devină un fel de sfetnic. Și-n momentul ăsta lucrurile se schimbă. Polul Nord își schimbă polaritatea, cumva se transformă în spațiu comercial, iar autenticitatea e în mod intruziv pusă la îndoială în condițiile în care responsabilitatea e confundată cu posesia, cu agoniseala, cu frica de respingere și supraestimarea sinelui. Egoul nu-i un reper bun în nici un sens. E o direcție greșită, un fatalist capăt de linie pentru începătorii existențialiști. Frica, coroborată cu puterea, dau naștere unui monstruleț sadic ce provoacă pagube considerabile în clipele în care i se permite să se desfășoare.
Nu-mi place să domin, cu toate c-am înțeles că ar fi o chestie foarte intrigantă. Îmi place să provoc prin dezinvoltură, prin imprevizibil. E un joc de-a responsabilitatea inversată pe care, recunosc, îl exagerez până-n pânzele albe. Pentru că omul și libertățile lui se află într-o artificială relație de respingere.
Spun artificială pentru că întâlnirea dintre cele două... „concepte”, se petrece mult prea rar. În orice caz, e foarte interesantă reacția și felul în care alegerile unei persoane degenerează în momentul în care primește, prin cine știe ce mijloace, Puterea. Capătă libertatea de a decide nu numai pentru sine, cât și pentru cei din jur. Se petrec anumite reacții, se schimbă cursul corabiei în mod ireversibil. Și culmea e că vina nu aparține nimănui. Libertatea de decizie, de reacție, de exprimare și alegere fac în așa fel încât Egoul, statuia, marea noastră realizare, megalitica construcție artificială, să devină un fel de sfetnic. Și-n momentul ăsta lucrurile se schimbă. Polul Nord își schimbă polaritatea, cumva se transformă în spațiu comercial, iar autenticitatea e în mod intruziv pusă la îndoială în condițiile în care responsabilitatea e confundată cu posesia, cu agoniseala, cu frica de respingere și supraestimarea sinelui. Egoul nu-i un reper bun în nici un sens. E o direcție greșită, un fatalist capăt de linie pentru începătorii existențialiști. Frica, coroborată cu puterea, dau naștere unui monstruleț sadic ce provoacă pagube considerabile în clipele în care i se permite să se desfășoare.
Ce te faci atunci când nu există reciprocitate? Te bucuri. Te bucuri de spontaneitate, de adevăr, de faptul că nu trebuie să pierzi ani și mii de neuroni pe niște porcării inexistente, pe experiențe repetitive. Pe pretexte insignifiante ce n-au absolut nici o relevanță în momentul în care gândul devine independent și responsabil la rândul lui...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu