Există un personaj în ilustra și ignoranta istorie a inculturii românești numit „Bine pa!”. E o alegorie veche, o slăbiciune a construcției extrem de fragile a ființei umane. A fost formulată cu eleganță de mulți literați și subtili diplomați. A fost învăluită în mister și altoită cu tot felul de excentricități excentrice. Dar inconștientul nostru știe despre ce-i vorba, știe că-i un truc ieftin, lipsit de orice fel de nuanță sau importanță...
Pentru mine cel puțin, jocul de-a puterea e stupid și eminamente inutil. Și sincer vă spun (ce detest formularea asta), până acum am fost devorat de oameni ce s-au trezit deodată cu toată puterea în brațe. Au abuzat de dânsa. Fiecare în felul lui, cu frustrările specifice. S-au trezit peste noapte faraoni, demizei, cu putere de viață și de moarte...
Nu-mi place să domin, cu toate c-am înțeles că ar fi o chestie foarte intrigantă. Îmi place să provoc prin dezinvoltură, prin imprevizibil. E un joc de-a responsabilitatea inversată pe care, recunosc, îl exagerez până-n pânzele albe. Pentru că omul și libertățile lui se află într-o artificială relație de respingere.
Nu-mi place să domin, cu toate c-am înțeles că ar fi o chestie foarte intrigantă. Îmi place să provoc prin dezinvoltură, prin imprevizibil. E un joc de-a responsabilitatea inversată pe care, recunosc, îl exagerez până-n pânzele albe. Pentru că omul și libertățile lui se află într-o artificială relație de respingere.
