Aniversară

Anul ăsta o să fac timpul să dureze mai mult. O să-mi devorez ultimele rămășițe de așa-zisă demnitate, abandonându-mă în mâinile părților pe care le-am conservat cu atâta migală în toți acești ani. Anul ăsta or să-mi  crească mai multe crengi. N-o să le mai tai din rațiuni de estetică, pentru că mi-am dat seama de perenitatea construcțiilor fundamentate pe îndoială.
Și-o să fiu mai atent cu piticii mei. Mă vizitează deseori, plângându-mi-se de tot felul de probleme ce mi se par atât de insignifiante în comparație cu dramele mele colosale...
Moartea e o glumă pe lângă durerea mea de ceafă. Când îmi vine să mă piș, simt cutremurele ucigătoare drept o boare de vară ce mișcă frunzele plictisite. Și mă mai gândesc așa, cu nostalgie, că fără mine ca stâlp de rezistență, Universul s-ar prăbuși în sine însuși și-ar redeveni un punct. Drept pentru care nu uit niciodată să-mi mulțumesc în fiecare dimineață pentru faptul că exist!

Și-aș putea-o ține așa o viață întreagă, pentru că nimeni n-are dreptul să mă convingă de faptul că lucrurile ar sta altfel...Însă slavă domnului c-avem iluzia liberului arbitru, care ne-aduce tot felul de curiozități bolnave. Ca felul de a fi al umbrei, sau fata aia..frumoasă și timidă, ascunsă și virgină. Conștiință parcă se numește. Fascinantă făptură, zău așa. Mulți o privesc cu ură și regret intens, imens. Iar mie mi se pare, precum din cer răsare o urmă de suspin, că lucrurile vin și pleacă..le contemplăm și noi oleacă..
Mi-aduc aminte cu drag de afișul pe care-l avea unchiu-meu pe ușă. O poezioară hazlie ce sună cam așa:
„Vine omul
stă oleacă
mai discută
mai și pleacă!”...
Minunată satiră adresată fățărniciei. Minunată viață, minunate polarități și urme de ață acolo unde în loc de cioturi răsăreau aripi.
Anul ăsta o să fiu așa cum alegerea mă împinge să devin. Am să mă sparg în sfârșit în felurite blocuri și-am să mă-mprăștii în diferite locuri, pe ulițe uitate, prin colțuri rafinate. Am să mă umplu mult prea mult, ca  un butoi. Am să ajung o bubă, o urmă, un gunoi...și-apoi am să renasc.
O lumânare. Atâta vreau să-mi fie far în zare. O umbră să se-agațe de ciotul meu din spate. Și să fugim călare, spre locurile-n care, odată, eram zimbru. Și cer eram, și floare, și piatră pe cărare și vise și suspinuri...și mort, și viu, și alb și negru..Și-n general mai detașat, așa, de lucruri prea abstracte.
Sunt om încă și mă simt bine. Și simt încă viața, curgându-mi prin vine. Și dacă doare, înseamnă că trăiesc. Și încă am vedere, și nu pot să orbesc...

19 aprilie 2012, Bază