Nonsensuri

Mă uitam zilele trecute pe geam și-mi tot veneau în minte imagini aleatorii, cumva umplute de un grotesc grobian, grosolan și golănesc, așa. Cu toate acestea, soarele era acolo, uitându-se la mine tâmp, rânjindu-mi cu aceeași indiferență cu care, odată, îl biciuiam și eu. Și mi-am dat seama atunci, fix în clipa aceea, de faptul că noi suntem ca niște sateliți. Există o cauzalitate , o atracție ce depășește gravitația, o atracție universală între tot ceea ce există și domină, între tot ceea ce fascinează și sperie în același timp. Noi gravităm tot timpul, prea puțin în jurul nostru.
Orbitele noastre ajung de multe ori să ne orbească. Și nu-i vorba de sensuri ascunse, sau de lucruri abstracte. Ci doar de o evidentă înțelegere a unor lucruri pe care pur și simplu nu vrem să le acceptăm. Ele există, totul există, la fel cum nimicul poate fi măsurat prin galactica unitate de măsură numit nimic-mai-mic. Un nimic poate conține mai mulți nimici mai mici, sau mai puțini, funcție de cât de adaptabil e vitregiilor exterioare.
Dacă nimicul mai mare face parte dintr-un nimic mai mic, atunci, evident, interdependența celor două creează un paradox atât de aberant, încât se creează o ruptură în logica povestitorului, moment în care va încheia această chestie, și-și va da seama că există anumite lucruri în lumea asta despre care nu se poate vorbi la nivel teoretic, la nivel metaforic... nici măcar poetic. Niște anti-concepte, anti-idei, anti-oricum vreți voi să le ziceți, care parcă-s încinse de fiare opărite, și aruncate la nimereală de un țintaș orb...
Ei bine, fix acele lucruri au o minunată și desăvârșită obișnuință de a face tot felul de giumbușlucuri atunci când încerci să pui degetul pe ele, să le prinzi ceva mai mult de o secundă în stare de veghe. N-ai timp să le zâmbești... în schimb, ai timp să le pătrunzi în suflet, și să-ți dai seama că de fapt...
Vă mulțumim pentru vizită, și ne cerem scuze pentru problemele tehnice. Vom reveni, după acest mesaj publicitar: