Banalități cotidiene

Cine s-ar fi gândit că viața, așa-zisa realitate, e cea mai spectaculoasă și fascinantă pățanie pe care o vom experimenta. Încă de mici ni se alimentează o fantezie, cum că dincolo de realitate există un tărâm fascinant, plin de lucruri învăluite în mister, de cauzalități iraționale, provocatoare de trăiri mistice...Suntem învățați să negăm realitatea, să ne cultivăm nevrozele și să tânjim după o stare feerică numită fericire, în care fiecare-și proiectează cele mai intangibile fantezii. Și-apoi, la un moment dat, începe călătoria. Ni se alimentează dorințele, devenim obsedați și frustrați, pentru că nimic nu se concretizează. Orbităm în jurul  unui rai imaginar pe care nu-l putem atinge în timpul vieții, și asta ne face și mai nefericiți.

Nu mă înțelegeți greșit, îmi place la nebunie să visez. Sunt un idealist incurabil, iar imaginația e instrumentul meu preferat de explorare și cunoaștere. Doar că în timpul peregrinărilor și pelerinajelor existențiale, am descoperit că realitatea e o chestie nemaipomenită. Încet, încet încep să mă bucur din ce în ce mai tare de tot ceea ce se întâmplă în jurul meu, de toate nenorocirile și fericirile, și-mi dau seama că de fapt noi ne-am născut în acest imens laborator pentru a experimenta. Suntem un fel de suflete de știință, care se joacă foarte inocent cu un trup și o minte limitate de anumite constante existențiale. E un concept interesant, ni se testează creativitatea, inventivitatea, rezistența și curajul, capacitatea de dedublare, asimilare, adaptabilitatea și câte și mai câte.

În acest laborator în care noi înșine suntem cobai, condițiile sunt ideale. Trebuie doar să ne amintim din când în când de motivele pentru care am venit aici și-atunci întunericul se va transforma în mister, durerea în catalizator, moartea în tranziție, lehamitea în provocare și așa mai departe. Atât de simplu...

Mitul păcatului e doar un mit. Iar asta n-ar trebui să ne facă nepăsători, pentru că oricum suntem responsabili de orice creație minimalistă peste care suflăm vreo picătură de Duh. Nu, trebuie doar să fim ceva mai ușurați și să-ncercăm să ne bucurăm mai mult de prezentul pe care-l ignorăm de cele mai multe ori prin proiecții fanteziste și nostalgii siropoase. 

Mintea e  un minunat instrument de tortură. E pensula cu care pigmentăm tot ceea ce ne înconjoară. E dalta cu care scoatem îngerul din blocul de marmură. Însă, până la urmă, e doar un instrument, asemenea tuturor celorlalte instrumente pe care ne chinuim să le stăpânim.

Marea întrebare și curiozitate ce mă frământă în ultima vreme e ce se întâmplă când o dăm la o parte și-o lăsăm să se odihnească? Ce rămâne atunci în trupul nostru? Vidul, sau o altă dimensiune prea puțin explorată?
22 aprilie 2012, Max 12:42