Epoca Magna, și altele

Spuneam la un moment dat că mi-ar fi plăcut să existe mai multă pace în lume. Aveau și hipioții vorbele lor înțelepte, ca orice popor autentic. Se pare însă că pentru a ajunge în acel stadiu, trebuiesc luate niște decizii destul de precare cu privire la colivia în care ne ducem zilnica existență monotonă. La un moment dat, ne obișnuim cu gratiile, drept pentru care ne permitem să sărim peste așa-zisul bun simț, cunoscând perfect gradul de rezistență al barelor metalice. Culmea e că de multe ori, acestea își schimbă brusc poziționarea, și ne trezim la un moment dat cu mult dincolo de ceea ce credeam că suntem în stare să suportăm.
Și asta-i bine... e bine pentru că scopul ultimul, cred eu, e acea nuanță inexplicabilă de libertate. Acel gust străveziu, puțin uscat, puțin învechit, al desăvârșirii, care-n viziunea mea  e corelat cu un sentiment copleșitor de liniște interioară. O tăcere născătoare de viață, de zâmbet, de orice ne-am putea imagina în orice moment.
Însă, cum spuneam, trebuie să ne învinețim capul de atâtea lovituri, pentru că gratiile nu cad singure, nu cad fără rost și îndeosebi fără efort.
Iar dacă durerea va veni la un moment dat, dacă durerea ne va lovi în plexul solar, și ne va face să ne sufocăm cu propriile himere, să primim cu bucurie orice gând, orice exclusivism. Să ne bucurăm de durere, și ea de noi, și să rămânem zâmbitori și împăcați, știind că orice alegere vom fi făcut, va fi fost alegerea cea mai bună indiferent de consecințe. Acestea se măsoară la un alt nivel, unde limbajul acesta vulgar, grosier, nu-și are nici locul și  nici rezonanța.
Genială și nemaipomenită viața asta, cu toate că uneori e foarte ironică... Cristos a înviat, cum se spune...