Bine, Pa!

Există un personaj în ilustra și ignoranta istorie a inculturii românești numit „Bine pa!”. E o alegorie veche, o slăbiciune a construcției extrem de fragile a ființei umane. A fost formulată cu eleganță de mulți literați și subtili diplomați. A fost învăluită în mister și altoită cu tot felul de excentricități excentrice. Dar inconștientul nostru știe despre ce-i vorba, știe că-i un truc ieftin, lipsit de orice fel de nuanță sau importanță...

Pentru mine cel puțin, jocul de-a puterea e stupid și eminamente inutil. Și sincer vă spun (ce detest formularea asta), până acum am  fost devorat de oameni ce s-au trezit deodată cu toată puterea în brațe. Au abuzat de dânsa. Fiecare în felul lui, cu frustrările specifice. S-au trezit peste noapte faraoni, demizei, cu putere de viață și de moarte...
Nu-mi place să domin, cu toate c-am înțeles că ar fi o chestie foarte intrigantă. Îmi place să provoc prin dezinvoltură, prin imprevizibil. E un joc de-a responsabilitatea inversată pe care, recunosc, îl exagerez până-n pânzele albe. Pentru că omul și libertățile lui se află într-o artificială relație de respingere.

Naivități

În dimineața asta răcoroasă
am să te văd pentru prima oară.
Golașă,
fragilă,
cu zâmbet de copilă,
ai să-mi spui povestea lui odată,
și-ai să-mi descrii cu lux de amănunte
cât de frumoasă ar fi fost viața noastră
de ne-am fi cunoscut cu o secundă mai devreme...
Iar eu o să tac
privind în gol cum Timpul,
Căpcăunul,
mi-a mai înfulecat o viață,
și m-a aruncat
în groapa de la capătul pământului,
dezvelindu-și colții găunoși în care stă înfășurat
chipul tău nevinovat.

Aniversară

Anul ăsta o să fac timpul să dureze mai mult. O să-mi devorez ultimele rămășițe de așa-zisă demnitate, abandonându-mă în mâinile părților pe care le-am conservat cu atâta migală în toți acești ani. Anul ăsta or să-mi  crească mai multe crengi. N-o să le mai tai din rațiuni de estetică, pentru că mi-am dat seama de perenitatea construcțiilor fundamentate pe îndoială.
Și-o să fiu mai atent cu piticii mei. Mă vizitează deseori, plângându-mi-se de tot felul de probleme ce mi se par atât de insignifiante în comparație cu dramele mele colosale...
Moartea e o glumă pe lângă durerea mea de ceafă. Când îmi vine să mă piș, simt cutremurele ucigătoare drept o boare de vară ce mișcă frunzele plictisite. Și mă mai gândesc așa, cu nostalgie, că fără mine ca stâlp de rezistență, Universul s-ar prăbuși în sine însuși și-ar redeveni un punct. Drept pentru care nu uit niciodată să-mi mulțumesc în fiecare dimineață pentru faptul că exist!

Gânduri primăvăratice (omagiu Nichita)

Se începe dimineața cu mult entuziasm. Se iese neapărat afară, unde-i vânt și cald și bine.

Se iau trei bile perfect rotunde și se ciocnesc tare, cu putere, până când se vor crăpa în multe, multe bucăți de sferă.

Începe acum culesul roadelor. Se caută un coșuleț sau o punguță și se adună toate resturile, ținând trează mintea care începe subtil să se retragă. Nu! Mintea trebuie să rămână acolo, trează, lucidă, trebuie să învețe disciplina, faptul că nu are control, că e doar o parte dintr-un mecanism complex și armonios.