Naivități

În dimineața asta răcoroasă
am să te văd pentru prima oară.
Golașă,
fragilă,
cu zâmbet de copilă,
ai să-mi spui povestea lui odată,
și-ai să-mi descrii cu lux de amănunte
cât de frumoasă ar fi fost viața noastră
de ne-am fi cunoscut cu o secundă mai devreme...
Iar eu o să tac
privind în gol cum Timpul,
Căpcăunul,
mi-a mai înfulecat o viață,
și m-a aruncat
în groapa de la capătul pământului,
dezvelindu-și colții găunoși în care stă înfășurat
chipul tău nevinovat.

Problematica duală a comunicării defectuoase și lupta cu un fioros căpcăun al Egoului

Totul a început de la o discuție cu o prietenă...de fapt, a fost o mică neînțelegere provocată de caracteru-mi sălbăticit și lipsit de coerența unor reguli absolut naturale pentru  marea majoritate a oamenilor...Trebuie să fac o mică dar importantă clarificare pentru cei care nu mă cunosc: bunul simț mi-e un concept foarte străin. Aș putea aduce argumente peste argumente, clarificări peste cauzalități, dar nu-și au rostul pentru că adevărul e mult mai simplu: bunul simț mi-e un concept străin. 

Ei bine, de-aici a pornit o focoasă și defectuoasă confruntare (cuvânt aspru care , probabil, poate fi folosit doar pentru punctu-mi de vedere periferic), al cărei deznodământ e foarte previzibil, atât ca formă cât mai ales ca și repercusiuni. Și-atunci am început să-mi pun întrebări cu privire la mecanismul comunicării și autenticitatea și stabilitatea canalelor metafizice prin care acesta își desface multiplele și solidele brațe.

Despre dualitatea covârșitoare a clipei fragmentate

„E plin de urlete aerul eteric. E plin de suferințele unor strămoși la fel de nedumeriți ca și noi. La fel de goi și plini de goliciune ca și mințile noastre însetate și înfometate. Am uitat...am uitat că până și aerul poate să țină de frică. Imaginația noastră poate crea orice, însă ne cramponăm în opere stupide și fără sens, în picturi fără vreo urmă de culoare sau formă. Suntem liberi, frumoși, luminoși, dar noi creăm lanțuri, grotesc și întunecime. 'Treziți-vă, oameni buni!', strigă o voce răgușită și lipsită de vreun sens. E vocea conștiinței, mare doamnă cândva, actualmente cerșetoare violată și scuipată de multiplele noastre personalități lipsite de coerență.

Eșecul, sau de ce dezamăgirea e o iluzie...

Există un mit care circulă din minte în minte, cum că eșecul e unul din cele mai înspăimântătoare lucruri din Univers... M-am întâlnit recent cu dânsul și mi-am dat seama că, asemeni lui Dan Floare, e vorba doar despre o neînțelegere, o prejudecată ieftină. Egoismul lovește până și aici în experiențele creatoare de formă.