Problematica duală a comunicării defectuoase și lupta cu un fioros căpcăun al Egoului

Totul a început de la o discuție cu o prietenă...de fapt, a fost o mică neînțelegere provocată de caracteru-mi sălbăticit și lipsit de coerența unor reguli absolut naturale pentru  marea majoritate a oamenilor...Trebuie să fac o mică dar importantă clarificare pentru cei care nu mă cunosc: bunul simț mi-e un concept foarte străin. Aș putea aduce argumente peste argumente, clarificări peste cauzalități, dar nu-și au rostul pentru că adevărul e mult mai simplu: bunul simț mi-e un concept străin. 

Ei bine, de-aici a pornit o focoasă și defectuoasă confruntare (cuvânt aspru care , probabil, poate fi folosit doar pentru punctu-mi de vedere periferic), al cărei deznodământ e foarte previzibil, atât ca formă cât mai ales ca și repercusiuni. Și-atunci am început să-mi pun întrebări cu privire la mecanismul comunicării și autenticitatea și stabilitatea canalelor metafizice prin care acesta își desface multiplele și solidele brațe.

Comunicarea e un proces complex, multidimensional, crucial pentru orientare pentru orice ființă vie. Natura a rezolvat problema ambiguității  printr-o simplificare brutală a formei. Nu mă înțelegeți greșit, procesul rămâne la fel de amplu și coerent, doar că încărcătura informațională se transportă aici nu la nivel de suprafață, ci printr-o armonie imposibil de explicat în termenii gândirii empirice care ne limitează atât de mult. Dacă vreți, puteți să vă convingeți de asta privind în urmă și observând că mi-au trebuit două pagini pentru a contura două, trei idei. Aici e problema, aici apare declicul și drumul nici măcar nu se bifurcă. De-ar fi fost atât de simplu...Nu, comunicarea între oameni e un graf cu număr cvasi-infinit de noduri, iar găsirea drumului cel mai scurt de la un individ la altul se rezolvă, din păcate, în continuare în mod nedeterminist. N-am reușit încă să depășim problema ambiguității. Deocamdată răzuim cu lingurița ghețarul adânc de câțiva kilometri. Și ăsta nu-i neapărat un lucru rău...însă ce bine ar fi dacă am conștientiza aceste lipsuri, firești până la urmă, și ne-am folosi minunatele creiere pentru a simplifica transferul informațional. Cât de mult s-ar schimba lumea dacă am reuși să ne astâmpărăm foamea de conflict, nevoia de confirmare, de siguranță...

Imperfecțiunea e probabil una din cele mai frumoase binecuvântări cu care-am fost înzestrați de către Creator. Însă acesta și-a dat seama din timp că Omul nu poate fi stăpânit, nici manipulat. Omul e liber și cu toate că nu poate sau nu vrea să accepte astea, cu toate că se încarcerează cu fiecare ocazie, nimeni n-are dreptul sau puterea să-i conteste alegerile. Nici măcar Dumnezeu, sub orice formă l-ați percepe dumneavoastră.

Și-atunci ce rost mai are această discuție, această cantitate de energie risipită în nenumărate cuvinte și direcții? Nu știu...habar n-am. Eu unul, folosesc această unealtă pentru explorare. De oameni, de sine, de social, de artă, de urât, de polarități și abstracții de neînțeles. Iar Egoul meu e un munte pe care de multe ori m-am gândit să-l dinamitez. Însă n-am reușit până acum să găsesc o formulă simbolică pentru producerea leacului împotriva monstruosului egoism. De unde-am ajuns la o răscruce: ori e mult prea puternic, dincolo de orice șiretlic pe care l-aș putea descoperi, ori trebuie să am răbdare și deocamdată să-l accept ca parte integrantă a eului meu unitar. Oricum ar fi, doar atât vreau să vă amintiți: polaritatea e doar un concept pe care-l folosim pentru a ne găsi apartenența și sensul în acest copleșitor mecanism numit Univers...

N-ar trebui să uităm faptul că binele și răul, complementaritățile și triadele, construcțiile modulare în genere sunt doar niște convenții, foarte utile ce-i drept, însă ele există doar ca mijloc de diversificare a creației locale. Deocamdată, o bună parte a existenței noastre se petrece la nivel material...

Spunea prietena cu pricina că în momentul de față există o cantitate copleșitoare de informație spirituală ce abundă peste tot în jur, care însă e foarte puțin înțeleasă de către individ. Foarte de-acord, însă cred că ăsta, la fel ca tot ce se întâmplă în momentul de față în lumea noastră zbuciumată, e un lucru cât se poate de firesc. Suntem o specie care se desfată cu dramatisme excentrice. Situațiile tensionate ne gâdilă eul creator pentru că atunci improvizația, spontaneitatea, devin tunuri devastatoare ce distrug convenții și amplifică intensitatea trăirii până în adâncimea unei mări fără fund. Viața e înfiorător de scurtă în aparență, și dacă tot ne-am trezit pasageri pe acest feribot fără o destinație clară, eu unul cred că ar trebui să ne bucurăm de spectaculoasa priveliște nemărginită pe care-o avem în permanență la îndemână...

A venit primăvara? Să ne bucurăm și s-o îmbrățișăm cu gând curat. Ne jignește cineva? Să reacționăm așa cum credem de cuviință, însă să nu uităm că undeva în inconștientul nostru jucăuș există o personificare a sufletului nostru care zâmbește larg și plină de căldură, fiindu-i recunoscătoare „jignitorului” pentru plusul de dinamism pe care ni l-a oferit cu atâta candoare. Și asta se aplică la absolut orice fracțiune de secundă pe care-o petrecem pe acest Pământ...

La final, amintesc de mesajul Christosului, „Bucurați-vă!”, și-i mulțumesc prietenei cu pricina pentru minunata lecție pe care mi-a oferit-o cu atâta generozitate...

12 martie 2012, Max 11:08