Problematica duală a comunicării defectuoase și lupta cu un fioros căpcăun al Egoului

Totul a început de la o discuție cu o prietenă...de fapt, a fost o mică neînțelegere provocată de caracteru-mi sălbăticit și lipsit de coerența unor reguli absolut naturale pentru  marea majoritate a oamenilor...Trebuie să fac o mică dar importantă clarificare pentru cei care nu mă cunosc: bunul simț mi-e un concept foarte străin. Aș putea aduce argumente peste argumente, clarificări peste cauzalități, dar nu-și au rostul pentru că adevărul e mult mai simplu: bunul simț mi-e un concept străin. 

Ei bine, de-aici a pornit o focoasă și defectuoasă confruntare (cuvânt aspru care , probabil, poate fi folosit doar pentru punctu-mi de vedere periferic), al cărei deznodământ e foarte previzibil, atât ca formă cât mai ales ca și repercusiuni. Și-atunci am început să-mi pun întrebări cu privire la mecanismul comunicării și autenticitatea și stabilitatea canalelor metafizice prin care acesta își desface multiplele și solidele brațe.

Visul Imaginar

M-am visat într-o noapte...Eram eu, dar în același timp nu eram eu. Mi-e greu să vă explic, așa că voi apela la nou descoperitul metalimbaj...
Mă uit în jur...Nimic. Mă uit în sus, în jos, în stânga, în dreapta...Nimic. Vid complet. Vid aspru, ce se freacă brutal de pielea mea subțire. Mă sufoc învelit într-o folie groasă de goliciune. Mintea s-a speriat, și-a băgat capul sub pernă, fredonând schizofrenică un cântecel de adormit copiii:
În pădurea cu alune / Aveau casă doi pitici / Vine pupăza...și...spune/ Vreau .... să stau.........

Fragment...

Din pașii lui a fost creat Sunetul. Din pașii lui s-a ridicat la cer Sufletul. Cu gânduri bune, prețioase, cu încâlciri întortocheate ale propriului Ego. Își spun cum vor, eu însă prefer orgoliul. E mai viril, așa, parcă taie mai bine în carne vie. Ca niște bacterii s-aruncă spre rana ta.

Corpul tău se unduiește, vrăjit fiind de sunetul lujerului proaspăt. Cântă sălbatici la fluier, se-aruncă sinucigașii în hăuri fără fund. Se satură de sinucidere și vor să se întoarcă la viață. Tu, ostenit de veșnicia sutelor de ani sub biciul aerului. Le e frică de Căpcăunul Vânt. Vor doar să se trezească dimineața în pat, să se spele pe dinți, să-și satisfacă pofta plânsului de dimineață...

Culmea ironiei și a tristeții e că în secunda imediat următoare se izbește cu fruntea de asfaltul pietros. Și moare.