Naivități

În dimineața asta răcoroasă
am să te văd pentru prima oară.
Golașă,
fragilă,
cu zâmbet de copilă,
ai să-mi spui povestea lui odată,
și-ai să-mi descrii cu lux de amănunte
cât de frumoasă ar fi fost viața noastră
de ne-am fi cunoscut cu o secundă mai devreme...
Iar eu o să tac
privind în gol cum Timpul,
Căpcăunul,
mi-a mai înfulecat o viață,
și m-a aruncat
în groapa de la capătul pământului,
dezvelindu-și colții găunoși în care stă înfășurat
chipul tău nevinovat.

Călătorii redundante

Stai și te-ntrebi câteodată până unde poate merge paranoia? Până unde-i ajung brațele pline de ventuze vâscoase? Cu ce colț ascuțit va reuși într-un târziu să-mi sfâșie trupul imobilizat?

Mintea e un minunat instrument de tortură... Și de cunoaștere, bineînțeles, doar că în ultima vreme, tortura a devenit o modă...

Trăim, din păcate, într-o lume omogenă, așa că până și cele mai banale lucruri capătă proporții apocaliptice în momentul în care puterea înclină balanța în favoarea lor.

Revenind la minte...e și dânsa domnișoară până la urmă ...Și-aici se rupe filmul. Revii la realitate, îți dai seama de faptul că ale tale creații sunt bine, sănătoase. Că totul se întâmplă în mintea ta, care te torturează tot timpul. Numai că de data asta ai prins-o în fapt: stătea cu rața în gură în fața porții ce desparte sănătatea ta mentală de nebunia bolnavă.

Dinspre Primăvară...

Nu te poți pune, domnule, cu primăvara. Nici măcar de ești foarte curajos. Primăvara are nebunia ei specifică și trebuie lăsată să se desfășoare...
Se va potoli într-un târziu, pe la începutul verii. Poate o să fim și noi mai copți pe vremea aia.
Cu pulpe fragede, zemoase și culorii vii, intense. Și poate cineva  va gusta din noi, nu știm cine, cu toate că intuim foarte bine. Și, poate, ne vom simți mai împliniți, mai plini de nesecate izvoare de mană...
Sălbăticia e o virtute. Nu-și permite oricine să devină primitiv, să umble pictat pe piept și în chiloți prin tufișuri, vânând misticii mistreți.

Numărătorul de Fulgi

Acorduri de vioară îmi gâdilă urechea, într-un loc foarte drag mie...și râuri de ninsoare construiesc pături abstracte, cristaline, cu care învelesc fire de iarbă mereu verzi...

Deznodământul

[...] Și uite-așa, balaur după balaur, lumea ta devine din ce în ce mai goală. De fapt, ajungi la un moment dat să-ți dai seama că asta nu-i nici măcar lumea în care tu trăiești. Populată de-o veșnicie de tot felul de sătăni și troglodiți, oarbă din cauza lipsei de lumină, rece, vâscoasă, urât mirositoare... Seamănă mai mult cu o groapă, așa. Cu o cupolă, o mănăstire părăsită, un nor pe care s-au luptat odată doi Arhangheli, și doar unul a ieșit învingător. Și-n urma lor, prăpăd... Dar asta-i lumea în care-ai trăit atâta timp...