Numărătorul de Fulgi

Acorduri de vioară îmi gâdilă urechea, într-un loc foarte drag mie...și râuri de ninsoare construiesc pături abstracte, cristaline, cu care învelesc fire de iarbă mereu verzi...
Stăteam și mă gândeam la o legendă pe care-o auzisem când eram mic. Legendă care s-a dovedit a fi cât se poate de adevărată: nici un fulg căzut vreodată pe pământ nu a fost identic cu altul. Și cum există câte-o...entitate care se ocupă de orice în universul ăsta, mă gândesc la faptul că există sigur, pe-aici pe undeva, un Numărător de Fulgi. De dragul conversației, să ne imaginăm că e un copil. Și că de când s-a răcit Pământul, de la primul fulg căzut printr-un loc pe care încă nu-l cunoaștem, el a început să-i scrie în caietul lui cu număr infinit de pagini...
Are o rubrică pentru fiecare: nume, povestea sa... pentru că fiecare fulg provine dintr-o picătură de apă, care-a călătorit mult pe Pământ până s-ajungă înapoi în ceruri. De fapt, dacă stăm și ne gândim mai bine, condiția de fulg e asemănătoare poveștii noastre, a oamenilor. Încă nu m-am hotărât dacă omul se aseamănă mai mult cu apa decât cu fulgul, dar asta e mai puțin important. Să presupunem că omul e apa...
Și ajungem pe Pământ și ne căutăm sensul, orientarea. Poate ne-am născut dintr-o ploaie, sau, poate-am fost mai norocoși și am răsărit pe vârful unui fir de iarbă, într-o dimineață de vară, numindu-ne Picătura de Rouă. Și-am trăit, și-am coborât în Pământ și după un timp am ajuns într-un râu, am trecut prin branhii de pești, pe sub pietre...
Poate că ne-am vărsat în mare. Poate am ajuns și la ocean. Bine, toate acestea în mai multe vieți, pentru că o  picătură de apă nu trăiește foarte mult timp. În orice caz, cert este că, la un moment dat, sufletul nostru s-a evaporat și-a ajuns în ceruri, unde Sufletele Foștilor Zidari au zidit o Moară de Ninsori. Și-am devenit, într-un final, un fulg de zăpadă. Unic, frumos, desăvârșit, am început bucuros drumul spre Pământ...
Și-a venit băiețelul ăsta blond, cu un caiet în mână, și-un zâmbet adorabil, și-a început să mă întrebe:
- Cum te numești? De unde vii? Ce-ai făcut pe pământ? Vrei să-ți desenezi Esența pe pagina asta?...
Mi-am dat seama că infinitul e un lucru cât se poate de concret, un concept la fel de banal ca dreapta euclidiană...
Mă apostrofa cineva deunăzi: Domnule Constantin Urzică, nu toată lumea e ca dumneavoastră, nu toți preferă să vorbească despre ninsoare în momentul în care suntem manipulați și furați pe față!
Îmi venea să-i amintesc de Sorescu. El era atât de ocupat încât n-avea timp de răspunsuri. Abia dacă avea timp să-și pună întrebări. Și asta a făcut toată viața. Și la sfârșit, când era pe patul de moarte, când a văzut păianjenul coborând din tavan, când scara spre cer cobora spre dânsul, n-a fost cuprins de remușcare. Sufletul lui n-a început să-l întrebe ce-a înțeles din viața asta...
Nu, Sorescu înțelesese că așa cum există un Numărător de Fulgi, un alt copil numit Numărătorul de Aripi va veni la un moment dat să-l treacă în carnețelul său cu număr infinit de pagini. Și și-a trimis sufletul înainte, pe scară, el rămânând să discute cu băiețelul bălai, cu bucle în păr...

25 ianuarie 2012, în Max la cafea


P.S. Vă las aici si cele doua bijuterii Soresciene la care fac referire mai sus...

Marin Sorescu - Am zărit lumina

Am zarit lumina pe pamant
Si m-am nascut si eu
Sa vad ce mai faceti
Sanatosi? Voinici?
Cum o mai duceti cu fericirea?
Multumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de raspunsuri,
Abia daca am timp sa pun intrebari
Dar imi place aici.
E cald, e frumos,
Si atata lumina incat
Creste iarba.
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul...
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara. 



Scară la cer (Ultima poezie a lui Sorescu, înainte de moarte...)


Un fir de păianjen 
Atârnă de tavan. 
Exact deasupra patului meu. 

În fiecare zi observ 
Cum se lasă tot mai jos. 
Mi se trimite şi 
Scara la cer - zic, 

Mi se aruncă de sus. 

Deşi am slăbit îngrozitor de mult 
Sunt doar fantoma celui ce am fost 
Mă gândesc că trupul meu 
Este totuşi prea greu 
Pentru scara asta delicată. 

- Suflete, ia-o tu înainte. 
Pâş! Pâş!