Pe la un cuarc de noapte,
Pe înger îl apucă diareea. Avea atâta amplitudine cosmica,
încât singurul lucru pe care-a apucat să-l facă, a fost să-și împrăștie norii de sub picioarele-i eterice.
Nu te poți pune, dom'le, cu excreția cosmică, nici măcar de ai rang mare în ceruri.
Și uite-așa te-ai născut tu, ființă divină.
Ai căzut din văzduh într-un pântece de femeie,
atras fiind ca un magnet de păcatul trupesc.
Ai ieșit din peștera caldă și umedă,
în salonul rece, plin de cadavre umblătoare.
Pe-atunci erai viu și dezinhibat,
convins de infinita putere a adevărului brutal de sincer.
Ai crescut cu timpul în brațe,
L-ai alăptat prin sfârcuri anemice cu tot ce-ai avut mai pur în tine.
Pentru ca
într-un final,
s-ajungi o cutie de tablă ruginită, pe care-au scrijelit așa-zișii artiști de ghetou.
Acum aștepți să fii reciclat,
Sau măcar topit într-un cuptor reformat și curat.
Dar știi deja deznodământul....
Ești doar un gunoi,
într-o groapă sferică de stricăciuni abjecte.
Iar gândul tău
e un gândac fără picioare,
ce se roagă la Îngeri
Constipați.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu