[Încercați să vă imaginați dialogurile într-o sferă cumva dramatică...]
-Sunt nebun, domnule doctor! Nebun de legat, schizofrenic chiar! Sunt nevrotic, maniaco-depresiv,sunt psihopat! Sociopat, declasat, dilit, descreierat. Mintea-mi e încețoșată, nu văd bine, nu aud bine, am tenul îmbătrânit. Trebuie să mă internați în spitalul dumneavoastră, trebuie!!!
Spunea acestea cu un zâmbet candid, emanând liniște și pace. Acest mic Buddha, mic de înălțime, părea să spună totul în bătaie de joc, iar vorbele lui se deschideau precum niște flori sălbatice, într-un petic de lumină înconjurat de copaci bătrâni, pe care nimeni nu le va vedea vreodată. Doctorul se uită timorat în ochii lui senini și-i spuse:
-Stimate domn, nu știu ce vreți de la mine. Noi, aici, nu tratăm astfel de cazuri. Tratăm Napoleoni, Iisuși, măgari, fluturi, avem chiar descoperiri uimitoare în ceea ce privește tratamentul prostiei, însă de tratarea iluminării nu s-a ocupat nimeni vreodată. Avem... terapie cu electroșocuri, dacă vă sperie durerea trupească.
Plin de dezamăgire, micul Buddha se întristă. Își aprinse o țigară, se mai foi putin și spuse:
-Cum, domnule Doctor? Cum e posibil ca o întreagă așa-zis civilizație să ignore cu desăvârșire o asemenea abominație? Cum aveți un asemenea tupeu încât stați aici, în fața mea, îmi spuneți că faceți parte din categoria oamenilor elevați, că aveți toate simptomele tuturor bolilor psihice și că vreți să scăpați de iluminare? Ce mă împiedică să nu vă internez pe loc și să te trimit pe viață la izolare? Vei sta singur, într-o cameră, legat de mâini, de cap, de picioare și piept cu asprele curele din piele și vei primi prin venă vise, cunoaștere, sex, literatură, durere și extaz. Iar tu vei fi paralizat în propriul tău corp, obligat practic să înduri toate lucrurile de care ai fugit în viața asta și vei muri singur ...
Doctorul începe să fie cuprins de panică. Se uită disperat în jur, căutând un reper în care să-și înfingă unghiile până la carne. Pozele se transformă în caricaturi grotești, pereții se umplu cu simboluri falice, stoluri de ciori se izbesc de oglinda din mijlocul camerei...
-Domnule, să nu exagerăm, vă rog! Vedeți, ăsta e unul din motivele pentru care nu vrem să găsim leac pentru iluminare. Dacă am reuși, Dumnezeu n-ar mai exista, atomii s-ar dezintegra, iar universul s-ar reduce la un ecou auzit într-o bucătărie imaginară de către niște drogați. Acum vă rog să părăsiți spitalul în care-am investit peste 25 de ani din viată și să nu vă mai întoarceți niciodată aici. S-a uscat iarba acolo unde ați pășit. Au murit copacii pe care i-ați privit. Și toți oamenii pe care i-ați cunoscut au intrat în oglinda din biroul meu și s-au transformat în ciori. Se izbesc disperați cu frunțile însângerate de oglinda de fier, sperând că, după îndeajuns de multe generații, de la acest impact continuu și violent, atomii se vor înfuria, vor porni războaie peste războaie. Fierul se va înroși, iar într-un final, după îndeajuns de multe suflete sacrificate care n-au apucat să trăiască decât o fracțiune de secundă, se va face o gaură îndeajuns de încăpătoare încât toți să se poată întoarce la viețile lor. Monotone, unde se simt în siguranță. Unde pot alege nefericirea, frica, ura, nedreptatea, boala, minciuna. Abuzul, necredința, disperarea, mizeria, desfrâul și într-un apoteotic final, Moartea!
Micul Buddha nu-și putu opri o rafală de râs isteric. Își redresă rânjetul, ajunstându-și cutele de pe roba portocalie doar cât să proiecteze pe pereți o reflecție curcubeică, precum o flacără curgătoare, ce urcă pe niște scări inegale, mereu inegale...
-Vă mulțumesc, Domnule Doctor. Deja mă simt mai bine. Abia aștept să ajung acasă, la nevastă, la scumpii mei copii care deja au uitat cum arăt. Sunt nerăbdător să-i strâng pe toți în brațe, sa le spun cât de mult îi iubesc. Cât mi-au lipsit în toți acești ani de patimă și nebunie...
Se aude un ecou în bucătărie. Treziți din reverie, Gicu întreabă:
-Mai facem unul?
4 ianuarie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu