Veleitățile și pseudovalențele lingvistice pălesc în fața autenticității emoției... E ca și cum ai recunoaște geniul unui imbecil care, într-o clipă de regurgitare mentală, rostește adevarul ce îl bântuie de ani și ani de zile. Pe care mereu a încercat să-l sugrume, cu toate că niciodată nu i-a putut simți grumazul.
Nu-i nevoie de lucruri complicate, de cine știe ce planificări sau sistematice scheme abstracte... în nici un caz. E de-ajuns putină nebunie, coroborată cu naturalețea spontaneității. Oricine are ceva de spus și pentru a se elibera nu trebuie decât să îndeplinească puținele condiții elementare. Dezinvoltura, uciderea proastei și recalcitrantei inhibiții, nebunia recunoașterii dimensiunilor interioare, la fel de vaste ca înseși marginile universului...
Adevărul e doar un proces de un dinamism ce depășește orice construcție artificială. E consistent, se armonizează cu orice potențial suprarealist și mai înainte de toate respiră, visează și are nevoie de sentimente pentru a se putea desăvârși. Adevărul e fragmentat, însă cu toate acestea stă la baza construcției megalitice a întregului univers. E fundația spațiului și a timpului, liantul deasupra căruia holograme fără sens se antrenează într-un dans cu valențe de ritual primitiv, primind și dăruind cu aceeași nesfârșită senzualitate durerea și exuberanța. Adevărul e în om, în gând, în furnici și emancipare, în pasta de dinți și imaginile de vinovăție generate de o frustrare trecătoare. Adevărul e căutarea nesfârșită a unui sens ce nu există și nici n-a fost vreodată creat cu adevărat. E atât de mare și de simplu încât e confundat cu iluzia amăgirii de sine, cu ridicolul evidentului, cu blestemul simplității grobiene, generatoare de păcat și mai ales desfrâu.
Fără cumpătare. Fără standardizare. Reguli lipsite de orice boare de coerență, fără ignoranță și lupte cu mori de oameni morți, lumea ar fi la fel de desăvârșită ca și acum...
Ne bucurăm în treacăt de o artificială apartenență la un curent trecător și insignifiant: creația locală, total inutilă în ansamblul multidimensional, dar crucială în stabilirea, sau mai exact segregarea porționării minuțioase a spiritului atotputernic. Dintr-o joacă stupidă, tratatele filologice devin imnuri fiziologice, simfonii ale văzului și culte închinate suspinului...Fără ele, desăvârșirea și-ar pierde din greutate și s-ar contopi cu razele de lumina generate de piticii de pe Soare[...]
19 mai 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu