[...] Și uite-așa, balaur după balaur, lumea ta devine din ce în ce mai goală. De fapt, ajungi la un moment dat să-ți dai seama că asta nu-i nici măcar lumea în care tu trăiești. Populată de-o veșnicie de tot felul de sătăni și troglodiți, oarbă din cauza lipsei de lumină, rece, vâscoasă, urât mirositoare... Seamănă mai mult cu o groapă, așa. Cu o cupolă, o mănăstire părăsită, un nor pe care s-au luptat odată doi Arhangheli, și doar unul a ieșit învingător. Și-n urma lor, prăpăd... Dar asta-i lumea în care-ai trăit atâta timp...
Și-acum stai într-o baltă noroioasă, rece...din când în când vântul încearcă să decoleze. Dar încă nu poate. E prea slăbit. Și tu stai și te gândești:
- Ce urmează? Ce să fac acum, după ce-au dispărut toți? Cu liniștea asta tămăduitoare, ce-i de făcut?
Și-ți iei ciocanul fermecat și te-apuci de renovat. Începi cu cerul întunecat. Nor după nor, resturile lor îți umplu groapa. Te mai oprești, mai umpli o roabă de tăciune și te întrebi:
- Cu movila asta ce fac?
Și ți-aduci aminte de Alchimist. Și-ți dai seama că trebuie doar să spargi cerul întunecat și, la primul contact cu lumina, tăciunea se va transforma. Nu știi în ce, dar oricum o să fie ceva bun...
Și uite-așa, te-alături zidarilor din ceruri. Dar nu te-apuci de zidit mori de ninsori, ca dânșii. Nu încă.
În schimb, începi să-ți zidești căsuța cerească, s-o faci un culcuș călduros și luminos pentru sufletul tău, astfel încât toți cei ce vor veni în vizită pe la tine, la casa de la munte, să se simtă bine. Să fie și mai luminoși, și mai frumoși.
Și ești fericit, și-ți iei ciocanul fermecat și continui să spargi norii, unul după altul...
Poc, poc, poc, poc...
24 ianuarie 2012, în Max...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu