Taraful Haiducilor de la Roata, din Clejani, România!

Există în istoria fantomatică a jurnalismului pozitiv din România, un articol în Formula AS, scris de un domn, Horia Țurcanu. A locuit în Paris timp de vreo doi ani. Întors în vizită după foarte mult timp, plimbându-se nostalgic prin Montmartre, ziaristul nostru aude un ritm maramureșean, intonat cu măiestrie de un coloristic ansamblu străin de plaiurile mioritice. Portughezi, francezi, studenți în an terminal la Conservatorul Parizian, tinerii se chinuie să ațâțe focul pitoresc al Folclorului Autentic românesc.

După o lungă discuție, află cu stupoare că învățăceii i-au cunoscut pe Haiduci. Au fost șocați, distruși bucățică cu bucățică, de transhumanță, de haiducul Corbea, de firul de păr de cal… I-au urmărit pe maeștri. Întâi în supermarketul de unde modeștii cântători divini și-au luat bere, ceapă și salam. Apoi în parcul întunecat, unde se petrecea ospățul… Ei nu știau română sau țigănească, haiducii bâjbâiau franceza… Așa că s-au apucat să comunice cu viorile, violoncelul și acordeonul. Cântau ce mai știau de pe la școală. A lăsat Caliu berea, a luat mâna lui Dumnezeu, Vioara, și i-a introdus în filozofia compozitorilor clasici. Dacă sunteți interesați de continuare, citiți articolul aici.
Vă spun doar sfârșitul: ăștia mici, strângeau bani, pentru ca în toamnă să meargă în România, într-un sat obscur. Să studieze cu un Mare Maestru căruia îi zice Paganini din Maramureș…
Haiducii din Clejani nu sunt oameni. Nici măcar supra-oamenii lui Nietzsche. Ei sunt ființe divine, venite pe pământ pentru a aduce lecția smereniei (“…avec ma main.”), a continuității spiritului.
Au plecat mulți în Grădina Domnului. A plecat și Niculae, cu zâmbetul lui candid..La priveghi, Caliu și Florin și Ioniță, și toți ceilalți i-au cântat la fereastră până dimineață, până a ajuns în groapă, până a fost acoperit cu țărâna din care-am fost plămădiți. Până la sânge. Viorile lor sunt spălate cu sângele respectului, concept demult uitat de lumea “civilizată”. Demizei, înzestrați cu puteri paranormale, ăștia te dezbracă de suflet, te lasă în fundul gol, și tu începi să plângi, îngânând printre sughițuri că e prea frumos. Nu exagerez…
 La noi nu-i știe nimeni. Cică au cântat la Măruță, pe hepilică…
Afară sunt recunoscuți drept maeștri desăvârșiți. Francezii nu pot scrie haiduci… ei le zic Haidouks, Taraf de Haidouks. Ajung pe-acasă maxim o lună pe an. N-au timp, trebuie să dăruiască tot ce au.. și tot umplu sicriul cu prea mult frumos. Și mor cu regretul că n-au dăruit mai mult. Uite OMUL…
După revoluție, românii au început să-și vândă țara. Bucată cu bucată, stea cu stea, ba chiar la kilogram… Ăștia s-au apucat să împrăștie semințele înțelepciunii milenare românești prin toată lumea: japonezi, australieni, englezi, neozeelandezi…
La noi lumea îi știe de pe hepilică. Au vorbit trei minute și-au cântat o melodie.
Nouă, românilor, ne e frică de Haiducii noștri. Pentru că ei sunt ultimii români rămași în viață. Ei, Tudor Gheorghe, Grigore Leșe, și-o mână de țărani răsfirați prin creierul munților. Și-s bătrâni, și-o să moară și dânșii.Iar noi o să rămânem cu revoluționarii nostalgici, cu tineri ce ascultă Moga, Ina și GrasuXXL, dar fără nici un român. A murit și Johnny Răducanu…se duc toți.
Oameni buni, lăsați conștiința să se trezească, redeveniți Români, fiți asemeni revoluționarului de la Baia de Arieș . Protestați în singurătate, nu în turmă, fiți naturali, strângeți frica de gât și aduceți-vă aminte de lună, de cer, de stele…
Zicea Gabriel Brebenar în caietul lui de cititor:
“Spunea …cutărescu…: Bucuria față de frumusețea naturii este vitală pentru echilibrul nostru psihic.”
Scurt, simplu și cât se poate de adevărat. Ascultați Haiducii.. n-o să mai puteți fi ignoranți vreodată, cel puțin în ceea ce privește potențialul creator al poporului român…