Moș Racu

Bine v-am regăsit, dragi ascultători, la o nouă ediție a binecunoscutei emisiuni "Ce minuni mai există în țara noastră dragă?", numai la Imaginație Creatoare FM. În această seară, vom discuta despre un om deosebit, rudă, bineînțeles cu celebrul Socrate și cu tot neamul lui cel adormit.

Întâlnirea mea cu acest mitic personaj ce ar încăpea în multe scene ale culturii universale, a fost una specială. Mijlocită de viitoarea mea cumnată, Roxana Țigănașu, prilej cu care îi mulțumesc și pe această cale pentru nemaipomenita bucurie pe care mi-a făcut-o la momentul cel mai oportun.

M-am întâlnit cu Moș Racu din întâmplare. Dar așa cum am demonstrat cu altă ocazie faptul că întâmplarea e doar o poveste de spus la gura sobei într-o friguroasă noapte de iarnă, adevărul e altul. L-am cunoscut pe Moș la fel ca și ceilalți optzeci de mii de oameni ce îl știu: pe Youtube..

Prima oară m-a lovit liniștea lui sufletească. Zâmbetul candid, aspectul de om luminos...Cei ce au realizat interviul erau niște imbecili. N-o spun eu, o spune titlul reportajului lor, clar și răspicat: Yeti. Însă ne lovim din nou de ideea că nu orice drum început cu stângul duce la pierzanie, și asta pentru că nepriceperea interlocutorilor a scos și mai tare în evidență frumusețea acestui Mare Om, rupt de Sistem, de Social, de Civilizație, așa cum singur mărturisește.

Reporterii au venit însoțiți de ghidul fain, politicos și iubitor de natură. Au venit să vadă Fiara, Yeti-ul, Sălbaticul. Și-n prima parte a interviului, Moșul le arată exact ceea ce vor să vadă: un nebun într-o cușcă de lemn, întemnițat de propria nebunie.

La un moment dat fac un apropo foarte ironic, după părerea lor, spunându-i că-l văd, așa, un om foarte liber. Momindu-l și încercând un ieftin și pervers truc psihologic ce funcționează doar la copii (pentru că ei iubesc orice e ludic) pentru a-l scoate afară din "cușcă", pentru a-l imortaliza într-un documentar despre animale pe cale de dispariție. Moșul râde, știe el mai bine, îl amuză și-i sunt dragi acești intruși pe care, până la urmă, îi va accepta și Natura. Tot la porunca sa.

Drumul până la coliba izolată e anevoios, mai ales pe timp de iarnă. Povestește cum în anii trecuți îl mai vizitau urșii pe timp de vară. Să-i mai ceară un sfat, să-i mai dea binețe. Dar ei erau politicoși, se opreau în tufișuri și-l salutau respectuos, printr-un mârâit.

Ne povestește că Pădurea îi e casă de douăzeci și șapte de ani. A trăit în lume, a locuit într-o cutie de garsonieră, în mizerie, umilință, în lipsa de culoare a lumii "civilizate". Și i-a venit lui așa, într-o zi, să plece în pădure...

- Și cum vă încălziți pe timp de iarnă, întreabă reporterul, faceți focul sau cum?

- În nici un caz. Focul se face doar în circumstanțe deosebite. Nu pentru încălzire, nici măcar pentru siguranța individului. Focul se face doar pentru mâncare. Iarna trec săptămâni întregi fără să fac foc...

Le povestește cum îl amuză faptul că unii îl consideră sfânt. N-are, nici în clin, nici în mânecă, treabă cu sfințenia:

- Nu m-a vizitat nici un înger, nici un sfânt, nimic. Dar mă așteptam măcar la un drac, ceva...măcar cu ăla aș fi avut ce vorbi. Dar n-a venit nimeni. Oamenii care văd lucrurile astea, văd de fapt propria lor rătăcire, propriile frici...

La un moment dat, omul ăsta plin de lumină, zice:

- Eu n-am rodit nimic pe Pământul acesta. Am făcut puțină umbră, dar nimic mai mult...

Îl întreabă ăștia:

- Pe-aici n-aveți probleme cu impozite, cu revendicări, cu astea...nu?

Moșul râde:

- N-am așa probleme aici.. am doar nimicurile astea (arătând spre bucăți putrezite de lemn, câteva sticle de plastic și o mână de ziare de aprins focul). Și Natura. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, eu revendic Natura. Ea e a mea!

Și uite-așa descoperim încet, încet un Maestru, un Inițiat. nu degeaba ziceam că e rudă cu Socrate. Pe dânsul mi-l imaginez la fel: cu chipul blând, luminos, zâmbăreț, șugubăț, vorbindu-le tinerilor din cetate și cucerindu-i cu șarmul, naturalețea și luciditatea lui. Nici ăla n-a făcut nimic toată viața. Doar a vorbit, a căutat un răspuns. Norocul său a fost că avea mulți prieteni, că era sociabil. Și că Platon și ceilalți discipoli i-au mai imortalizat din vorbe...

Are doar șapte clase. Poetul lui preferat e Topârceanu. Îi știe și pe ceilalți și are un limbaj de om elevat, cult, învățat. Reporterii, vrând să-l umilească prin cultura lor foarte vastă, îi spun:

- Văd că sunteți cumva panteist. Poate semănați cu însuși Pan?

- Nu cunosc astfel de lucruri, zice Moșul. Mă rog, am auzit câte ceva și m-am mai întâlnit în viață cu noțiunile astea. El era un zeu jucăuș, nu? De fapt era vesel. Și mai aruncă un zâmbet candid.

Moș Racu trăiește izolat, în aparență. Singur. Și-a lăsat civilizația la oraș, ca și-așa avea prea puțină. Are răspuns și pentru prietenii care-l apostrofează că nu se bărbierește:

- Păi așa e moda în natură, zice. Unde-ați văzut voi mistreți sau urși bărbieriți. sau care să se spele?

După 20 de minute, iese din cușcă, dar nu pentru că vrea să le satisfacă pofta vizitatorilor. Are băgați într-o deschizătură în perete, niște brazi uscați. Reporterul întreabă:

- Dar ce-i cu brazii ăștia?

- Cum? Brazii? A... e.. e Poarta...

El e liber, poate face orice, poate chiar sta în meditație, făcând timpul să dispară, făcându-și mintea să tacă.

- Vedeți voi, altul de-ar fi fost în locul meu, ar fi ajuns filozof. Eu însă sunt un om simplu, cu mintea slabă. Când mă întind pe patul ăsta (bușteni acoperiți cu o pătură) nu mă gândesc la nimic. Pot sta așa oricât.

Mintea-i tace, supusă...

Râde tot timpul. E vesel, asemeni lui Pan. Eu unul cred că Omul ăsta s-a iluminat încă din prima noapte petrecută în sânul Pădurii. Acea noapte, cea mai grea din viața lui, a fost momentul în care și-a biruit Balaurul de Frică și-n care și-a biruit și mintea păcătoasă. Omul ăsta ține Pământul stabil, el are o misiune. Să stăpânească natura, s-o ocrotească și s-o vindece de gândurile noastre haotice

- Vă mulțumesc pentru vizită. Iată, ați văzut și Fiara Apocaliptică, zice.

Și-ncepe să râdă, nu cu ostentație, cu  cinism, cu răutate...

Nu, el e un copil. Și e vesel...

31 ianuarie 2012, Început în Acaju, terminat în Max