Despre dualitatea covârșitoare a clipei fragmentate

„E plin de urlete aerul eteric. E plin de suferințele unor strămoși la fel de nedumeriți ca și noi. La fel de goi și plini de goliciune ca și mințile noastre însetate și înfometate. Am uitat...am uitat că până și aerul poate să țină de frică. Imaginația noastră poate crea orice, însă ne cramponăm în opere stupide și fără sens, în picturi fără vreo urmă de culoare sau formă. Suntem liberi, frumoși, luminoși, dar noi creăm lanțuri, grotesc și întunecime. 'Treziți-vă, oameni buni!', strigă o voce răgușită și lipsită de vreun sens. E vocea conștiinței, mare doamnă cândva, actualmente cerșetoare violată și scuipată de multiplele noastre personalități lipsite de coerență.

Viziuni viticole...

Pe la un cuarc de noapte,
Pe înger îl apucă diareea. Avea atâta amplitudine cosmica,
încât singurul lucru pe care-a apucat să-l facă, a fost să-și împrăștie norii de sub picioarele-i eterice.
Nu te poți pune, dom'le, cu excreția cosmică, nici măcar de ai rang mare în ceruri.

Cronicarul Universului

[...] Se lăsă pe spate în scaunul de paie artificiale și trase adânc în piept o gură de aer reciclat. Locuia într-o cameră modestă, cu diametrul de 4 metri, utilată cu un dom demn de poveștile ancestrale...Erau proiecții primitive, vieți private de tehnologie, de siguranță, sau conștiință universală. Ca niște șobolani închiși, timp de câteva milioane de ani, într-un laborator gigantic de mărimea M, orbitând în jurul unei stele galbene. Vedea frânturi, tinerețe, moarte, băutură, sex, marile mistere asociate raselor primitive despre care se știa atât de puțin...