Nocturne

Ora trei dimineața. Capul ar trebui să fie așezat pe pernă, în poziția corespunzătoare. Ochii ar trebui să fie închiși. Fiind în starea REM, se mișcă foarte repede în toate direcțiile, focalizând sporadic, secătuindu-se de energie. În schimb, tu stai în fața calculatorului. Uite, nici măcar muzică nu se-aude. Doar apăsătoarea și zgomotoasa liniște publică.
Mai bine. Mă gândeam la tot felul de lucruri astă seară, plimbându-mă dintr-un loc în altul, schimbând pături aburinde de oameni legați unul de celălalt, arcuiți, cu găuri pe mijloc. Trecând din privire în privire, din zgomot în zgomot. Sunt foarte critic. În toate sensurile. Critic de dimineață până seara, specializat în fiecare aspect. Păcat, nimeni nu îmi citește studiile. Însă mă mențin bine. Motivația nu m-a părăsit încă. E bine. E în regulă. Nu, nu știu în care. Probabil n-are nici o importanță.

În orice caz, timpul ne este limitat, drept pentru care diversitatea existențialistă ne ajută foarte mult. Încă de când ne naștem, suntem ca un burete uscat, capabil să înghită lumi întregi, mereu însetat de o cunoaștere aparte, foarte haotică...Ar fi păcat dacă ne-am opri chiar la mijlocul drumului, acceptând un adevăr mincinos, menit a ne aduce ființele într-o oarecare stare de liniște. Însă știm cu toții că drumul acesta nu-i unul tocmai precis. Nici măcar eficient din vreun punct de vedere ce contează cu adevărat. Vă las pe voi să completați ambiguitatea respectivă. Nu-i pierzanie, nu-i rătăcire, nici motiv de disperare. E un mod de explorare incomod minții. Ea nu poate să țină deschise atâtea canale, atâtea fire vii în același timp. Nu poate ține socoteala. Drept pentru care începe să bombănească tot timpul, supărată și revoltată pe condițiile inumane de trai.
- Viața asta e prea grea. Prea nedreaptă, prea plină de paradoxuri. Trăim într-o lume incoerentă, dezorientată. Nu mai există moralitate. Nici verticalitate. Nimic, nimic din ceea ce făcea rasa umană demnă de admirație, în toată încăpățânarea ei...spune mintea. Se pricepe la astfel de scenarii dinamice, crescătoare în anvergură cu fiecare cuvânt așternut deasupra.
Altă idee... idei,idei, multe, multe idei. Se îngrămădesc toate, așteptându-și tacticos rândul la vorbitor. Pregătindu-și în imaginație pledoaria cea mai convingătoare. Și mintea se bucură, pentru că primește aplauze din fundal, bucuroasă de-atâta atenție. Și sminteala se întețește, ca un foc înfrigurat mușcând din lemnul plin de rășină. Se întețește până ne sparge, în bucățele mici, mici de sticlă vie, fiecare reprezentând corpul uneia dintre idei.
Atunci se simt singure. Și visează nostalgic la haosuri apocaliptice... :)