Se-adună, se-adună!

Se-adună, se-adună, toate gândurile mele într-o noapte fără lună.

Se-adună spirite pierdute în jurul unui foc lipsit de lemne.

Se-adună, se-adună toți sălbaticii se-adună

s-o vadă pe prințesa Lună devorând primul ei nou-născut.

Se-adună, veșnic se-adună tristețile mele într-un bol fără fund și toartă.

Se-adună, se-adună, toate gândurile mele într-un cal de lemn se-adună...

Vor să-mi invadeze sufletul curat, Cetate!

Fragment ... (Sevrajul)

[...]Ziua a cincea de sevraj. Lucrurile stau ceva mai bine, mai ales după ce-am aflat cauza anxietăților.

Mintea însă e perversă. Inventează tot felul de pretexte, de cauzalități aberante, justificări jalnice. Ei îi place să fie violată, i-a plăcut întotdeauna. Și e egoistă. Nu se gândește c-ar mai fi cineva prin preajmă căruia nu-i face bine această schizofrenie cronică...

Apatia e primul semn al unei dependențe stupide. E stupidă pentru că fără acel fior, viața nu mai are farmec. Totul se transformă într-o monotonă compoziție de nuanțe seci. Culoarea dispare, la fel și provocarea. Nu mai rămâne nimic de făcut, nimic de explorat. După ce-ai atins un vârf de potențial, după ce ți-ai conștientizat apoteoticul pisc al creativității, te transformi într-un om banal, lipsit de vlagă, de energie, de voință și entuziasm.