Mi-amintesc de Soren Kierkegaard care-mi scria in calitate de prieten. Nu-mi amintesc unde l-am cunoscut, de fapt, stau cam prost cu memoria momentan astfel incat nu-mi amintesc nici macar cum arata, sau cand l-am intalnit ultima oara. Dar cuvintele lui m-au facut sa tresar, pagina dupa pagina, scrisoare dupa scrisoare, pana in punctul in care nu am mai rezistat, si i-am raspuns pe un ton foarte ironic... Nu ma intreba, de ce am facut asta, si nici de ce am omorat animale cand eram mic. Diversi psihologi m-au studiat de-a lungul timpului, ba chiar am auzit ca au scris si cronici despre cazul meu, purtand respect desigur pentru obarsia a carei mandru vlastar sunt.Dar niciodata nu m-au inteles, niciodata nu m-au lasat cu adevarat sa vorbesc. Le si vedeam crestetul impaienjenit de aceleasi conexiuni prafuite cu care s-au tarat pe malurile vietii, cu care si-au faurit navoade si sfori, pe care le-au folosit pentru a urca si aduna... Sunt orb, daca asta are vreo importanta pentru tine. Pentru mine nu, caci vad la fel de bine ca si atunci cand nu calcam pe iarba inrouata. Vad soarele urcand si coborand, vad verdele crud al ferigilor aburinde in timpul unui dus providential, vad chipurile, strazile, mizeria... ba as putea spune ca vad mult mai mult decat tine, care esti mai orb decat mine. Crezi ca daca distingi galbenul de albastru esti sanatos, esti agil, daca parcurgi cu repeziciune literele unei coli, sau daca te pierzi intr-un tablou la mana a doua esti mai indreptatit decat mine sa-ti dai cu parere despre arta. Cat de amarnic te inseli. De unde stii ca ceea ce vezi tu e galben, sau albastru, de unde stii ca acel copil mort dar viu care te fixeaza din perete exista cu adevarat? Nu stii nimic, la fel cum nici atunci cand te-ai imbatat n-ai stiut pe cine mutilezi...
Deja pot sa-ti vad intrebarile vajaindu-ti in urechi, nedumerirea punand stapanire pe tine, anxietatea incoltindu-te incet incet... De ce te sperii? Sunt doar un pictor orb, un olog pentru cei ca tine, un nebun pentru batrane, un infirm pentru societate... Si totusi,Ea ma cuprinde atat de bine incat ma simt ca intr-o camera fara ferestre. Sunt beat si plutesc pe taramurile pe care ea ma poarta, aripile-mi zvanta aerul din fata, ochii-mi sunt cuprinsi de frenezia extazului , lumina ma impinge catre strafundurile universului, inconjurandu-ma de o caldura de nedescris.... Stiai ca infinitul se largeste, iar marginile-i sunt atat de zvelte incat tot ce le-atinge crapa si se pierde? Stiai cum stelele se tin de mana, si se iubesc impatimit, iar timpul nu doar curge, ci danseaza, ci striga, urla, si infometeaza? Exista oameni care-l cred orbeste, si asta-i singurul motiv pentru care inca mai exista... de la ei isi trage seva maronie, de la ei se-ntinde pan' la tine intr-un ungher rupestru pe care l-ai evitat mereu. Dar Ea ii stie radacina, caci l-a crescut asemeni multora, l-a invelit, l-a strans la piept, crezand orbeste-n cei spunea sporadic. Sa nu crezi ca totul e doar umbra, si nici ca unele cuvinte isi au rostul. Sa nu-ti inchipui ca marea e albastra, si nici ca cerul nu se poate pravali. Invata sa visezi la cel ce este, la cel ce suna vesnic din umbraru-i mult prea larg, si-atunci , poate , vei intelege de ce pasii vin doar unul dupa altul, si de ce dealurile se avanta spre inalturi, lasandu-te pe tine sa le-admiri... Dar timpul nu-si poate ascunde fata intotdeauna, nu stie cum sa-si mentina aura impestritata, vopsita permanent in albul pur. Si astfel l-a vazut si Ea odata, cum rumega o palma aburinda, cum balele-i curgeau iar abjectia-i scrasnea printre dinti. De-atunci l-a parasit, facandu-l sa dispara. Te-ntrebi cum e posibil asa ceva atunci cand totu-i doar asa cum stii? Inchide ochii, si plimba-te pe strada. Astupa-ti urechile, si incearca sa auzi cantecul vesnic al iubirii. De ce nu reusesti? De ce nu poti face unele lucruri, atunci cand iti uiti umbrela dupa scaun? Pentru ca esti si orb, si surd, si mut, pentru ca traiesti in umbra, in dispret, pentru ca te misti intr-o cutie care sta pe loc. Degeaba intinzi mana catre cer, degeaba te minti ca esti in viata, ca locul unde-ti lasi povara-i sacru. Degeaba...
Ar trebui sa-mi vezi odata picturile. Poate atunci iti vei da seama de unde cunosc toate aceste lucruri. Poate atunci vei realiza de ce doar Ea ma vede si ma simte, de ce doar prin Ea pot vedea dincolo de orizontul fiintelor. Atunci vedea-vei poate ce e cerul, si cum lumina umbla ca lovita de un ciocan de fildes si clestar. Iti spun de-acum, nu cred ca-mi vei fi prieten, si nici nu cred ca vei putea dormi asa usor ca pan-acum, caci mintea ti-e prea plina de rusine. Te las in gandurile-ti gri, iti las si-o urma de cuvant, te las sa vezi ce mica e vederea, pe care-n urma cu minute o credeai infinita... te las, pana cand Ea se va intoarce....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu