Marturisesc...

Era o vreme când mă priveam doar printr-o oglindă găurită în mijloc. Nu ştiam că-i crăpată, nici măcar că tot ce văd în ea e deformat de liniile frânte pe care nici nu le conştientizam. Vedeam doar un chip hâd şi-o lume neagră, mereu înconjurată de nori malefici şi tunete vrăjmaşe. N-aş putea spune că viaţa a reuşit să retuşeze prea multe, însă acum văd crăpăturile, văd şi gaura, şi conştientizez faptul că arătarea pe care o ştiam mai demult era doar o iluzie. Cu toate acestea, pe zi ce trece simt că îmi doresc să mărturisesc acea perioadă. Tata zice că-i un text prea lung, şi să mai scurtez din el. Amicul meu de pană literară m-a sfătuit să vin cu cel de-Acum şi că de-Aici începe literatura. Să nu mai scormonesc prin jurnale decât ca-ntr-un album de familie, şi să împrumut de la dânsul Oglinda lui Orfeu, pentru a nu-mi şifona prea tare imaginea. Am s-o folosesc, dar o voi aşeza lângă mine, căci niciodată trecutul nu ne defineşte, ci doar ne arată drumul pe care am mers pentru a ajunge în x-ul care se deplasează mereu, ţinând astfel pasul cu Prezentul. Şi indiferent de ce drum am fi ales, Universul nu stă niciodată pe loc, iar judecata ne-o facem singuri, cu o Balanţă fără talere, pentru că Sufletul are o altfel de greutate. Şi-aşa spuneam atunci:


Mărturisesc, sunt un om mic, neînsemnat. Nu-mi place să mint. Nu-mi place să mă simt vinovat. Nu-mi place să fiu rău, sau să cad în capcane. Sunt un punct insignifiant în desenul mirific al perfecţiunii. Sunt o biată frunză mâncată de omizi dintr-un plop măreţ, ce nu va muri niciodată. Sunt dezorientat, şi mi-e frică. Mi-e frică, însă de ceva vreme frica se deghizează în curaj, în detaşare. Frica s-a plictisit să fie ea însăşi; acum se joacă de-a actriţa. Sunt un rebut, şi totuşi tânjesc spre adevăr. Am greşit mult, şi totuşi vreau să mă îndrept.
Mărturisesc totul, doar să scap de această povară ce e atât de mare, atât de fioroasă, încât ameninţă să mă strivească între dinţii ei băloşi, şi murdari. E adevărat, am făcut rău, mult rău. Mi-am bătut joc de mine, de viaţă, de lucruri sfinte, şi chiar de Adevăr. Am râs ironic de lucruri frumoase, am condamnat bunătatea, am distrus idealuri, şi am schingiuit dreptatea. Recunosc, sunt un om de nimic, ce nu merită nimic pentru că asta e tot ce ştie : nimic. Mi-am batut joc de cei dragi, am confundat dragostea cu ura, şi afecţiunea cu dispreţul. Mărturisesc, mi-am pierdut puritatea, inocenţa, mi-am rătăcit sufletul în veşnicele coridoare ale fiinţei mele. Recunosc, atingerea mea a transformat iubirea în povară, a făcut din diamant o substanţă vâscoasă, şi rece, a spart oglinzi şi a împrăştiat grămezile de cocostârci, ce discutau despre desăvârşire. Întregul meu corp ar trebui învăluit într-o bulă de gheaţă, şi aruncat în neantul cunoaşterii…uitat de fiece suflare, de fiece electron beat de durere, de fiece neuron înţelept. Mi-e frig, mi-e foame, îmi vine să vomit… îmi vine să urlu, să bat pe cineva. E adevărat, mi-am bătut joc de mine, de tot ceea ce e mai bun şi mai energic în conştiinţa mea. Am violat o bucată din naivitatea mea, am ars trecutul cu un cărbune atât de fierbinte încât aerul îi fugea din cale, aruncând sacii cu oxigen pe podea şi îmbulzindu-se spre găurile răzleţe din geamul jegos. M-am supus torturii cu o plăcere sadică, m-am torturat cu aerul omului debil. Am plâns, am râs… orgasmul mi-a sfâşiat interiorul, şi a asmuţit norii răzbunării asupra creierului deja epuizat de valul de toxine. Mi-e ruşine de ceea ce am fost, de ceea ce sunt şi de ceea ce pot deveni. Ruşinea s-a transformat în sânge, şi încearcă să-mi purifice corpul, încearcă să mă ajute chiar dacă nu merit. Nu merit nimic… nu merit frumuseţe, nu merit bunătate, nici adevăr, nici voluptate; nu merit bucurie, nici tristeţe, nu merit adevăr şi nici minciună. Nu merit viaţa, şi nu înţeleg de ce mi-a fost dată. Nu înţeleg de ce am fost iertat de fiecare dată pentru prostia mea, pentru ignoranţa mea, pentru complotul abil şi murdar cu diavolul, cel de suflete suflător. Nu înţeleg de ce am primit atâtea daruri la naştere, de ce am fost privilegiat în viată, de ce ştiu atât de multe lucruri, sau de ce văd suflete când eu sunt atât de mic, de prost . . Suspin degeaba, pentru că nu am de ce. . Mărturisesc, sunt doar un mojic, un pederast metafizic, o scursură spirituală, ce nu are ce căuta în intervalul iubirii. Îngerii plâng când mă văd, însă nici ale lor lacrimi nu le merit. Sunt atât de nepotrivit pentru această lume încât vărs încontinuu, şi nu mă pot opri pentru simplul motiv că vărsătura mă eliberează. Voma e fericită, pentru că scapă din această supă veşnic malefică. …
Sunt atât de rău, încât oamenii mă confundă cu un om bun. Sunt atât de abject, încât privirea mea e interpretată greşit, drept neştiintă, nevinovaţie sau prostie. Sunt atât de prost, încât absurdul se simte ca acasă, şi-mi bea toată berea din frigiderul speranţei. Sunt atât de rău încât mâncarea se crede condamnată, şi plânge până la epuizare când află că va poposi în stomacul dispreţului. Nu se poate sinucide, însă inainte de a intra pe porţile Tartarului aruncă blesteme atât de înspăimântătoare încât bătrânii greci ar rămâne consternaţi, şi ar regreta toate necuviinţele făcute. Mărturisesc, vocea mea usucă florile desăvârşite, surzeşte adevărurile invariabile şi orbeşte frumuseţea… Că totul pentru mine ar trebui să fie nimic, şi că ar trebui sa fiu înmormântat în vid, şi nu în nobilul pământ. Tot ceea ce eu am făcut pentru omenire a fost să-i sug leşia ca o lipitoare nesătulă, ca un sugar flămând, ca o scursură greţoasă ce sunt. Mărturisesc, paşii mei au pârjolit uliţe, străzi, trotuare şi copaci. Că ochii mei au găurit fiinţe, au omorât peşti frumos coloraţi, au plâns cu acid, şi au săpat în întuneric… au ajutat la naşterea lui Belzebut, şi au întreţinut fierbinţeala remuşcării. .
Şi-aşa am rămas multă vreme, cotrobăind prin noroi după o pereche de ochelari cu lentile metalice, după o sapă mai zdravănă , cu ajutorul căreia să pot prăvăli movila de pământ peste mine, după ceva ascuţit pentru a-mi tăia urechile, în speranţa că n-o să mai aud demonii care-mi gâdilau timpanele cu urlete sinistre, stoarse din trupurile lor cornoase. În zadar a fost totul, căci n-am reuşit să fac nimic... Asta până-ntr-o zi, când dintr-o dată s-a făcut lumină. În cer s-a făcut o gaură, şi-o mână salvatoare, înfăşurată într-o aură aurie, s-a strecurat prin ea. Pumnul s-a desfăcut, iar palma mi s-a întins, printr-o candoare pe care n-am s-o pot descrie niciodată... Mereu am încercat să înţeleg cum de am reuşit să atrag acest miracol divin, cum de vocea mea a răzbătut peste toate chiuiturile satanice care se răsfrângeau din oglinda găurită. N-am găsit decât faptul că odată, demult, într-un moment de disperare am scos un scâncet imperceptibil, cu limba împleticită şi tremurândă, şoptind doar un cuvânt: Doamne...

2 noiembrie 2005