A doua încercare
Lumânarea asta aprinsă-n fața mea, e mică. Foarte, foarte mică. Și focul ce-o consumă e mic. Mult mai mic și pricăjit decât lumânărica. Dar arde-așa frumos și liniștit, și-atâta căldură împrăștie-n juru-i încât ai zice că înlăuntrul ei trăiește un uriaș singuratic, pustiit și frământat de gânduri și suferințe fără nume.
Îți vine chiar să crezi că locuiește acolo de-o veșnicie, că a căzut la pace cu Timpul, Căpcăunul. Că a descoperit Meditația. Că din afara Timpului, Spațiului și Firii omenești trimite căldură în neștire la sori năprasnici și sobe înfrigurate, la lumânări și coridoare-ntunecate. La gândurile tale seci și goale, ronțăite de frică și durere, deznădejde și plăceri răzlețe.
Culmea e că nu-ți cere absolut nimic în schimb. Probabil a învățat lecția dăruirii necondiționate a lucrurilor abstracte și neprelucrate de instrumente stricate, găunoase, cârpite și stropite cu seu abject de Uitare.
Nimic din lumea asta nu mă încântă. Oare-așa o fi? Oare astea-s gândurile mele? Nici nu mai știu. Parc-am intrat într-o uitare adâncă, plăpândă. Prevăd că țușpica n-o să mă ajute absolut deloc...
Dar vai! Piticul ăla mic, spărtilă parcă-i zice, m-apucă de guler și-ncepe să mă zguduie violent:
-Trezește-te, Costică, trezește-te din vis! Deschide-ți ochii ăia mari, ce n-au văzut lumină de zile-ntregi. Ridică-te tiptil, pe vârfuri și-ncepe să dansezi subtil...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu